„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea II

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Din jurnalul parohului Boschetty Andor:

Grupuri de luptători s‑au încumetat să apară pe la trecătorile din munţii Herinei. S‑au pregătit cu grijă. În Herina nici un cetăţean n‑a înţeles ce doreau invadatorii călare. Veniseră într‑un oraş al gurmeţilor cunoscut ca iubitor de pace până dincolo de Hanovra. Delegaţii oraşului s‑au rugat pentru iertare de vieţi omeneşti.

Potecile lăturalnice, urcuşurile ţinutului se umpluseră de spioni. Se mutaseră în casele mărginaşilor. Făceau schiţe.
Herina n‑a fost oraş poliţienesc. Spionii se plimbau în voie pe străzi, deghizaţi în comercianţi, călători, artişti de circ, îmblânzitori de urşi. I‑am chemat la parohie. Veneau la slujba duminicală din biserica Sfântul Honoriu.

Spionajul e o artă nobilă care costă. Oaspeţii nepof- tiţi sosiseră din Galiţia. Se dăduseră drept franţuji care în primăvară făcuseră oferte de cumpărare a parce- lelor de pădure. Șefa consorţiului de achiziţii era contesa Monthomas. Doamna aceea a tras la hotelul „Kiss Pipa”. Săptămâni în şir, de dimineaţa până la miezul nopţii, îşi făcea veacul în cafeneaua „Dimka şi Donika”. Îi plăceau şerbeturile, plătea arvună, târguia, semna contractele.

A plecat într‑o bună dimineaţă. Dimka a condus‑o la gară: „Parcă am pierdut o surioară, părinte Boschetty”, mi‑a spus plângând, la spovedanie.

Doamna contesă Monthomas a trimis vorbă că s‑a răzgândit să cumpere şi că renunţă la arvună.
Franţujii aceia erau luptătorii care conduceau războiul. Doamna contesă a reapărut într‑un târziu, însoţită de patru călugăriţe. A deschis un lazaret în Herina. Dimka şi Donika au blestemat‑o. I‑au închis uşa cofetăriei. Contesa Monthomas îngrijea necăjiţii din lazaret. Acolo şi dormea.

Au urmat strigătele de luptă, goana prin pădurile dese de brad, printre prăpăstii şi pâraie. În cronica luptelor scrie că Herina a opus rezistenţă, că au zăngănit săbiile. Că s‑au speriat păsările ceriului.

Franţujii aceia au trecut totuşi nestingheriţi. Au ocupat ţinutul. La cafeneaua „Dimkăi şi Donikăi” le‑am spus delega- ţilor orăşeneşti că rostul prim al spionilor e să ajute arma- tele să nu‑şi verse sângele: „Costă, da’ merită, domnilor delegaţi”. „Drumurile lesne accesibile înseamnă o bătălie câştigată fără efort, domnilor delegaţi orăşeneşti”, m‑a completat unul dintre ofiţerii franţuji, în timp ce‑şi lovea pulpa piciorului drept cu cnutul.

În cronica luptelor se mai spune că oraşul Herina a mobilizat rezerviştii, că nici un bun creştin din oraş n‑a aflat ce doreau oaspeţii nepoftiţi, şi că victoria noastră a fost deplină. Mai mare decât oricare altă victorie pe care a obţinut‑o Herina.
Cronicarul Spitz Lieber are o cu totul altă variantă despre vremurile acelea. Când l‑am întrebat care‑i de fapt adevărul, mi‑a spus: „Părinte paroh Boschetty Andor, adevărul a fost aşa: luptătorii aceia i‑au învins pe ai noştri din pricină că n‑au avut ce să învingă. A trebuit să părăsesc Pec‑ul unde munceam. Înainte de asta am ascuns multe scumpeturi în pivniţă, am dus din magazin cu o căruţă: făina, slănina, conservele. A fost o harababură, nu încăpeai a fugi pe străzile din Herina, călcai peste alţi oameni. La Pec‑ul de la brutărie am lăsat şapte sute de pite în cuptoare şi trei sute gata coapte. În magazin au rămas alte scumpe- turi pe care nu le‑am mai putut căra. Alt adevăr eu unul nu cunosc. Numai că de scris aşa ceva în cronica Herinei nu e cu putinţă.”

Pe ploaie şi burniţă, oamenii fugeau cu cărucioare de copii burduşite. Se auzeau strigăte: „Vor fi lupte grele”. Cea mai tristă privelişte pe care am văzut‑o a fost cea a oamenilor sărmani care plângeau. În mica gară a oraşului a sosit o garnitură de tren. S‑a pornit exodul. Contesa Monthomas s‑a apropiat de mine. M‑a luat de mână. Mi‑a spus: „Domnule paroh, zâmbitorul vostru orăşel e ca un cimitir. Porţi cu ferestre înferecate, jalu- zelele trase, doar urletul unui câine vagabond. Nu înţeleg de ce! Vă promit, domnule Boschetty, că oraşul va rămâne intact şi averea personală va fi menajată. Doar averea publică rămasă fără nici o supraveghere va dispărea”.

Luptătorii aceia au intrat cântând în Piaţa Centrală, în frunte cu fanfara şi dirijorul care bătea ritmul. Interpretare desăvârşită. Cântecul lor semăna cu cântările bisericeşti ale corului slujbelor duminicale.

Afacerile maeştrilor cofetari luau avânt. Produsele de patiserie luau drumul Budapestei, Cracoviei, Vienei. Zeci de lucrători‑albine în ateliere. În fiecare dimineaţă Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard se aşezau la masa de cafea a patro‑ natului, de la terasa cofetăriei „Alfons”. Povesteau. Stabileau strategii. Bătrânul paroh Boschetty Andor îşi uitase o dată „Jurnalul” în cofetăria lui Bernard. Maeştrii cofetari citeau din el. Trecea primul tramvai.

Leopold Biner: Contesa aia, domnilor, se îndră‑ gostise de Ioşca, un violonist care cânta seara la „Kiss Pipa”. Mare lucru. Din lazaretul ei direct în patul ăluia.

Szilard Alfons: Leopold, asta nu e treaba unui maestru cofetar.

Leopold Biner: O contesă Monthomas care fusese măritată cu un Prinţ, în patul lui Ioşca din Herina, ha! ha!

Szilard Alfons: Uiţi de frumuseţea sălbatică a lui Ioşca şi de povestea lui de dragoste.

Leopold Biner: Şi infidelitatea lui Ioşca, Alfons, şi moartea contesei ăleia! Poate‑i găsim în cimitir mormântul. Uitucul ăsta de Boschetty ne‑a pus la treabă, domnilor.

Emil Lacsi: Ioşca Boleslav, am auzit şi eu.

Bercu Bernard: Pe munte, printre arini, zade, molizi, bălţi, tăuri şi oglinzi alpine cu reflexe de nori, am găsit vechile tranşee şi lăcaşuri de tun, înierbate şi ascunse printre tufele de afin.

Leopold Biner: Călătoreşti mult, Bernard.

Bercu Bernard: Cu treburi, Leopold. Numai cu treburi. Aseară am ajuns până‑n Turnapol şi Lipce.

Leopold Biner: Cum zicea Spid Lieber, ăla a lui Boschetty, domnilor: „Trupa mergătoare a dat piept cu inamicul la şase ore ale serii. La patru ore ale dimineţii nu mai era picior de duşman”. Gloatele din Herina au emulat în eroism. Interesant şi adânc scris.

Bercu Bernard: Care gloate, care bătălii, domnilor? Parohul Boschetty şi‑a pierdut minţile. Să‑l vezi cum se aşază şi priveşte într‑un punct fix. L‑am întrebat despre biserică, despre cimitir. După treizeci de secunde a căscat gura, m‑a privit ca pe un străin. Mi‑a spus: „Am înţeles, domnule ofiţer”.

Emil Lacsi: Pe mine m‑a privit drept în ochi: „Da, domnule paroh, vă pot fi de folos cu ceva? Cu orice, domnule Boschetty. Cei care veneau pe aici, nepoftiţi, îşi făceau case şi ziceau că‑i oraşul lor, domnule Emil”. Aşa mi‑a spus şi s‑a dus.

Leopold Biner: Domnilor, în Herina, un stil de viaţă sănătos înseamnă plimbări prin parc şi nu cu tramvaiul. Alergare şi mâncare bună. Herina e oraşul gurmeţilor, aşa l‑am primit, aşa îl ducem mai departe.

Bercu Bernard: Ceea ce mâncăm determină durata vieţilor noastre.

Leopold Biner: Moderaţia în toate e de bază.

Emil Lacsi: Ştrudelul fierbinte umplut cu brânză dulce şi stafide, mere, nuci, vişine sau mac. Ştrudelul ăla e mai renumit decât şniţelul. Sau ar trebui să fie.

Leopold Biner: Corpul, Emil, cere să savureze ceva dulce, delicios. Blaturi proaspăt coapte, pufoase şi aromate, cu texturi marmorate şi perfect însiropate, umplute cu creme. Răsfăţ pur!

Bercu Bernard: Da, domnilor, am arătat că sănă‑ tatea poate fi dulce.

Leopold Biner: Herina e oraşul patronat de Sfântul Honoriu, e unicul oraş al acestuia… din… din toată Europa. Şi cu asta am spus tot.

(Va urma…)