Share
Secvențe istorice, vestigii și mărturii din Baia Mare medievală. Meşteşuguri şi bresle (VIII)

Secvențe istorice, vestigii și mărturii din Baia Mare medievală. Meşteşuguri şi bresle (VIII)

Dezvoltarea meşteşugurilor a pornit de la necesitatea acoperirii nevoilor fireşti ale comunităţii rurale şi urbane. Procesul s-a adâncit în secolul al XIV-lea, mai ales în oraşele cu o economie în plină dezvoltare, precum cea a oraşului Baia Mare.

Comunitatea meşteşugărească a oraşului Baia Mare a fost în Evul Mediu foarte bine organizată, activitatea economică şi comercială fiind foarte intensă şi deseori impulsionată de acte privilegiale. Faptul se reflectă şi în bogăţia, diversitatea şi consistenţa mărturiilor păstrate în timp referitoare la această importantă componentă a vieţii urbane. Aceste mărturii, alături de ansamblul documentelor scrise atestă pulsul şi dinamica vieţii cotidiene din incinta fortificată. Statutul de oraş liber regal a făcut din Baia Mare un puternic centru economic, o importantă piaţă de desfacere şi a menţinut constantă intensitatea vieţii urbane o lungă perioadă de timp.

Reglementări severe

Meşteşugarii erau organizaţi în bresle (asociaţii ale meşterilor patroni care lucrau în aceeaşi branşă sau în branşe înrudite), care funcţionau pe baza unor reglementări foarte severe cuprinse în statutele de funcţionare care erau stabilite de către magistrat. Pătrunderea în bresle era anevoioasă. Cel care dorea acest lucru trebuia să facă ucenicie, adică să înveţe un număr de ani, la un meşter breslaş. Aceşti ani de ucenicie, variabili ca număr în funcţie de gradul de dificultate al însuşirii meşteşugului, au sporit cu trecerea timpului. Cel care încheia anii de ucenicie obţinea un certificat pe baza căruia devenea calfă. Apoi se putea angaja la un meşter patron, în schimbul unei remuneraţii în bani şi în natură, stabilite de breaslă. Întrucât statutele îi favorizau pe meşteri, calfele s-au organizat şi ele în frăţii pentru a-şi apăra interesele. Breslele au îndeplinit un important rol economic, de a organiza producţia de mărfuri din oraşe, de a aproviziona oraşul şi împrejmuirile acestuia cu produse meşteşugăreşti şi de a îndepărta concurenţa.

Obligații suplimentare pentru fiecare breaslă

Pe lângă aceste îndatoriri economice, breslele aveau şi obligaţii politice şi militare în viaţa oraşelor şi a statului, apărând oraşele în caz de primejdie, supraveghind porţile de intrare în oraşe sau bastioanele şi turnurile situate în punctele principale ale incintei acestora.

 

Relevant pentru importanţa meşteşugarilor este, spre exemplu, faptul că în anul 1408, un oarecare Simon, priceput meşter aurar (aurifaber) este ales jude primar al oraşului. Breasla argintar-aurarilor s-a bucurat de o apreciere din ce în ce mai mare, în ea desfășurându-și activitatea, în cursul secoleleor XVI-XIX, peste 170 de meșteri. Datorită renumelui de care se bucurau, mulți dintre ei au ajuns să-și desfășoare meseria în alte părți, precum Ioan Argintarul plecat din Baia Mare și devenit foarte cunoscut și apreciat meșter în Londra.

Cea mai veche breaslă

Cea mai veche breaslă a fost breasla croitorilor, atestată documentar în anul 1412, cu privilegii reînnoite în anul 1446. Alte bresle importante au fost: breasla blănarilor (1479), breasla cizmarilor (1581), breasla olarilor (1665), breasla măcelarilor, ai cărei membri erau consideraţi printre cei mai înstăriţi meşteşugari din oraş etc. Putem vorbi despre o simbolistică specifică breslelor şi meşteşugurilor care era strâns legată de uneltele tradiţionale, de natura activităţii în sine, dar şi de heraldica medievală. Astfel, însemnele specifice se regăsesc pe lăzile de breaslă, pe tiparele de sigilii sau chiar pe diferite obiecte folosite uzual de către membrii breslei respective. Aceste însemne şi utilizarea lor erau supuse unor reguli severe, orice abatere de la acestea fiind aspru pedepsită.

 

Reprezentarea acestor simboluri, pe lângă semnificaţia în interiorul breslei avea şi o funcţie practică, pentru cei din afară, respectiv identificarea breslei, fiind vorba despre o societate alfabetizată parţial, dar într-o bună măsură şi pentru publicitate şi reclamă, însăşi organizarea meşteşugarilor în aceste corporaţii de tip patronal fiind menită să reglementeze producţia şi desfacerea, dar şi concurenţa dintre ele.

Lăzile de bresle, importante

Lăzile de breaslă, spre exemplu, aveau o deosebită importanţă în interiorul breslei. Rostul acestora era de a păstra în siguranţă documentele (statute, regulamente de funcţionare, caiete de călătorie) şi obiectele (tipare de sigilii, însemne) care erau reprezentative pentru fiecare breaslă în parte, dar şi resursele financiare contabilizate cu scrupulozitate. De regulă, acestea erau uşor de identificat având în partea exterioară simboluri care defineau meşteşugul, prezentând uneori texte inscripţionate care cuprindeau date referitoare la breaslă sau chiar numele meşterului care a confecţionat lada. Cheia lăzii era păstrată de către staroste, care conducea breasla şi administra averea acesteia.

Oprindu-ne puţin la breasla olarilor, exemplificăm cu un vas ceramic deosebit ca realizare tehnică, o capodoperă de mari dimensiuni, inscripţionat în limba maghiară, textul cu valoare documentară, tradus, este următorul: „Această veche oală, Szuts Győrgy (Cojocar Gheorghe n. n.) eu am făcut-o când locuiam la domnul meu Marele meşter al Breslei care a fost Gallo Mihaly în al cărui atelier am dat proba cu toate că eram un tânăr fecior român. Am făcut-o în Baia Mare la roata maistrului de breaslă în 1773 în 31 iulie”.

Meșteri și artiști

Din diversitatea meşteşugarilor băimăreni îi amintim pe cositorari, care au fost pricepuţi meşteri şi artişti în acelaşi timp. Destul de numeroşi în oraşul de pe malul Săsarului, aceştia nu erau organizaţi într-o breaslă distinctă. Ei erau asimilaţi de meşterii argintari sau de lăcătuşi executând la comandă diferite obiecte (căni, farfurii), deseori înnobilate cu elemente artistice decorative realizate prin tehnica gravării. Aceste obiecte, cu utilitate relativ frecventă, au fost executate la cererea altor bresle şi au o sporită valoare documentară, fiind inscripţionate şi datate, valoare care, alături de valenţele artistice, le conferă spectaculozitate. Evidentă în acest sens este o piesă din secolul al XVII-lea, care prezintă pe fundul interior al cănii imaginea gravată a lui Iisus Răstignit și cu frumoase elemente decorative pe exteriorul corpului.

Lăcătușeria, desprinsă din breasla a fierarilor

Foarte des solicitaţi pentru nevoile cotidiene de către locuitorii oraşului, membrii breslei lăcătuşilor, desprinşi la un moment dat din marea categorie a fierarilor, asemenea altor meşteşugari, deţineau monopolul asupra acestei meserii. Ei executau, pe lângă lacăte, zăvoare şi chei diverse, obiecte uzuale precum accesorii de harnaşament, scăriţe de şa sau zăbale.

Este interesant faptul că, acestor obiecte, foarte diversificate ca formă şi dimensiuni, le erau conferite de către meşteri elemente artistice şi decorative care astăzi stârnesc admiraţia, mai ales că este vorba despre obiecte atât de banale în zilele noastre. Spre exemplu, impunătoarele zăvoare din fier, care acţionau odinioară porţile mari ale oraşului, dovedesc măiestria şi priceperea acelor meşteşugari care au crezut de cuviinţă să înfrumuseţeze obiectele folosite zi de zi cu elemente decorative care dovedesc simple, dar autentice aptitudini artistice.

Sigiliile, însemne distinctive pentru fiecare breaslă

Folosite pentru autentificarea documentelor de breaslă, sigiliile erau deosebit de importante. Matriţele acestora erau confecţionate de către meşterii locali, fie argintari, care gravau discurile tiparelor, fie lăcătuşi. Legenda din câmpul marginal al discului, de formă circulară, cel mai adesea, sau ovală era inscripţionată de regulă în limba oficială a statului şi, la solicitarea conducerii breslelor, gravorul cuprindea în text statutul de oraş „liber regal”, uneori de „oraş minier”, sau, dacă spaţiul era mai mic, apar cele două ciocane încrucişate într-o altă zonă a discului, cum se poate vedea pe un tipar sigilar al breslei pantofarilor din anul 1757.

În jurul anilor 1800, fenomenul decadenţei breslelor tradiţionale, din ce în ce mai accentuat ulterior, se reflectă şi în reprezentările gravate pe tiparele sigiliilor, spre exemplu în anul 1807, tâmplarii apar alături de lăcătuşi, sticlari şi armurieri, tiparul respectiv fiind deosebit ca realizare tehnică şi artistică.

Bibliografie selectivă:

Căpîlnean V., Sabău I., Oszóczki C., Balogh A., Schrek V., „Îndrumător în Arhivele Statului judeţului Maramureş”, Bucureşti, 1974.

Csoma Gh., „Baia Mare–670 „… suprema tărie a oraşului”, Baia Mare, 1999.

Decsény, I. „Nagybánya a régi pecsétei”, Turul, II, 10. 1886.

Feştilă A., Pintilie I., Cădariu I., Sabău I., Achim V., „Monografia municipiului Baia Mare”, vol. I, Baia Mare, 1972.

Kacsó C., „Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş”, vol. I, Bibliotheca Marmatia, 3, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2011.

Niedermaier P., „Geneza oraşelor medievale din Transilvania”, Bucureşti, 2016, p. 307, 405.

Palmer K., (red.), „Nagybánya és környéke”, Nagybánya, 1894.

Rusu V., Pop L., Botiş I., „Baia Mare oraş liber regal”, Colecţii Muzeale, IV, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2014.

Fragmentul face parte din volumul „Rivulus Dominarum. Secvențe istorice, vestigii și mărturii medievale”, editat de Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu”, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Baia Mare, 2021.

Cartea se poate achiziționa de la standul muzeului, prețul fiind de 25 lei.

Autori text: Lucia Pop, Viorel Rusu, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Coordonator proiect: Oana Leșiu, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Fotografii: Zamfir Șomcutean, Minerva Luca (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș).


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



Lasă un comentariu