„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a XII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XII

Skoda Octavia oprise la frizeria din Solotvino, aproape de podul peste Tisa, de vamă şi de… casă. Solotvino, adică Slatina, mina de sare de lângă Sighet.

„Pe strada principală călătorul era îmbătat de miro‑ surile de cafea şi de rahatul tăvălit în susan al turcului de peste drum”, zice frizerul. Scaun de stomatolog, scârţâind din toate şuruburile, dacă se rupe, dacă dau de pământ, vai de lombosciatica mea, vai de mine!

„Tuns scurt şi dat cu pudră de talc pe ceafă, apoi bărbieritul cu apă rece”, prinde a povesti Ivan Ivanovici, frizer şi tămăduitor cu vorbe. „O să te mănânce pielea capului măcar două ceasuri, aşa se tundea şi când am încorporat. Priveşte prin vitrină strada asta, altădată aromele puternice de tutun se strecurau în frizerie. Da, alte vremuri, alte obiceiuri, acuma‑i Ucraina, atunci era Cehoslovacia, apoi Uniunea Sovietică, înainte Austro‑Ungaria. Ai nimănui şi‑ai tuturor am fost şi suntem. De la Iaremcea la Hust. Asta e, domnule. Au vrut cehii să ne dea României, în o mie nouă sute optuşpe, pentru producţia de sare a Ocnei preţ de‑un an. Românii au zis că n‑au nevoie, că‑şi păstrează frontiera asta naturală cu Tisa şi nu cu munţii. Mai sus, la Iaremcea, a fost şi Polonia”, vorbele bătrânului frizer ne învăluie. Şchioapătă uşor. Porneşte radioul.

„Eram peste tot, domnule. Făceam bani. Comerţ cu nasturi, ciorapi, prosoape. Armata. Vorbele care îmi sună şi astăzi în urechi: «Țara are nevoie de armată», spuse în ungureşte, ruseşte, ceheşte ori poloneză.

Am încorporat în Lemberg. Aşa a fost. Alţii la Debrecen, alţii la Cracovia, la Brno ori Praga. După cum erau stăpânirile. La Lemberg erau două asistente medicale şi‑un doctor. «Dezbrăcarea», a zis doctorul. O blondă micuţă, slabă, o brunetă grăsulie şi curioasă. Ne priveau în zonele păroase. Cu rigla ne măsurau mărimea, ştii dumneata la ce… Aveau mănuşi pe mâini. Atâţia centimetri, atâţia milimetri. Transpiram. Valeri Postunov ,tovarăşul meu din Grosswardein, a avut o erecţie de zile mari. S‑a apucat doctorul de râs şi am scăpat de controlul ăla. Armata unde se împărţea un pateu în trei. Mâncam orice ne cădea înainte. Frizeria era la subsolul cazărmii. Aşa scria acolo pe o tablă: «Frizer şi tămăduitor». Aşa am scris şi eu aici, domnule. Sunt apreciat de comunitate.

Apoi, Mozes, fotograful ăla, ne‑a închipuit pe peliculă ca să ne aibă toate imperiile. Cu pulbere de magneziu care bubuia puternic la aprindere, de ni se închideau ochii şi eram gata.

Am multe meserii. Mergeam de tânăr în Rusia, puneam radiatoare, eram instalator. Lucram de la om la om. Câştigam. Familia, ziceam atunci, e de bază. Copiii. Am trei. Doi la Moscova. Unul la Praga că‑i pastor la «Martorii lui Iehova». Treaba lui, nu mă amestec. Până la lacul Baikal făceam o săptămână cu trenul din Munkacevo. Arhanghelsk, lângă Marea aia Albă. Stăteam şase luni. Bani. Şi înapoi la familie. Aduceam grâu, păpuşoi. Prima meserie de tâmplar am avut‑o de la tata, apoi am fost electrician şi asta de instalator am învăţat‑o singur. Da’ frizeria mi‑e dragă, stai liniştit, mă pricep, am învăţat‑o tot în armată, dumneata eşti român de dincolo, eu de dincoace, dar omul unde s‑a născut acolo trebuie să şi moară. Şi zidar am fost. Îmi era dor de casă, veneam. Acuma n‑aş mai pleca. Îmi ziceam: Ivan Ivanovici, ăsta sunt eu, mai importante sunt nevasta şi familia decât banii. În afară pot fi banii. Vin în frizerie tot felul de inşi, pun întrebări, trebuie să gândesc până să răspund, da’ n‑aş refuza pe nimeni. E de bază: să nu fii vânzător de oameni. Da’ când nevasta era bolnavă, n‑am dus‑o la Ujgorod la operaţie. Nici vorbă. Tot la voi m‑am dus. Adică la noi la Cluj, că‑s mai buni doctorii ăia. Vine omul, uite dumneata, pune o întrebare şi eu ştiu că are mai multe răspunsuri. Atuncea gândesc. Până nu gat, nu dau răspunsul, dacă greşesc, e treaba mea, că nu e treaba ta”, încheie Ivan Ivanovici. Apoi îmi spune, cu lumina pe faţă: „Te‑am făcut mai tânăr cu zece ani”, îşi freacă mâinile şi se apucă de măturat.

***

Minele de sare din Solotvino s‑au închis. La „Muzeul sării” ajungi prin curtea vechilor exploatări. Barăci părăsite, fiare aruncate printre ierburi, lacul de sare. O cărare ce urcă până la casa directorului, lacătul de la poarta de intrare. Dacă e anunţat că sunt vizitatori, muzeograful vine de‑acasă cu bicicleta. Are numărul de telefon pe poartă, sunăm, nu ştie româneşte, noroc cu cameramanul care se descurcă în ucraineană. Apare după o jumătate de oră Margit, o tânără blondă, şi ne deschide. E răcoros înăuntru. Câinele de pe lanţ latră de parcă l‑ar chinui foamea. Nu poţi să priveşti în linişte. I‑am dat douăzeci de grivne şi tânăra s‑a pus pe vorbit ca placa de pick‑up.

„În anul o mie nouă sute şaptezeci şi opt, în Solotvino a ajuns Robert Maxwell, unul dintre magnaţii de presă ai Angliei. Cel care a înfiinţat «Maxwell Comunications Corporation» şi «Mirror Group Newspaper», şi care mai avea patru sute de firme. Robert Maxwell s‑a născut aici când era administraţia cehă, într‑o familie de evrei. Se spune că serviciile de spionaj din lume îi spuneau «Domnul Ştie‑Tot». Robert Maxwell era prieten cu marii şefi de state.

Când l‑a rugat pe Nichita Hruşciov să‑i aprobe să vină‑n vizită la el acasă, acela l‑a refuzat. Când în locul lui avenit Leonid Brejnev, Robert Maxwell a publicat la Londra două din cărţile liderului Uniunii Sovietice şi Brejnev l‑a primit în vizită. Brejnev a dat dispoziţie ca portretul «englezului» să fie pus în «Casa Albă» din Teceu, în sala dedicată cetăţenilor de vază care nu au uitat de unde au plecat şi cu care se mândreşte întreaga Uniune Sovietică.

În douăzeci şi doi septembrie, anul o mie nouă sute şapte zeci şi opt, în Solotvino a fost mare agitaţie. Sosea Robert Maxwell de la Lemberg sau Lvov. Au vrut să‑i arate realizările poporului. Le‑a spus că‑şi doreşte să ajungă cât mai repede acasă. Mii de oameni l‑au aşteptat în centru. N‑a avut nevoie de traducător. Vorbea româneşte, ungureşte şi ceheşte. S‑a urcat la tribuna improvizată şi a spus: «E foarte bine aici, în ţara asta, dar trebuie reintroduse demonstraţiile de protest atuncea când e cazul, altfel nu se poate conduce o ţară». L‑au dus la restaurant. Se ştia că‑i plac femeile. Cea mai frumoasă chelneriţă din regiune l‑a servit, scăpând tava de emoţie.

Robert Maxwell a oferit şaizeci de milioane de dolari pentru refacerea drumului din cetatea Hustului şi până‑n Iaremcea. L‑au refuzat. Le‑a spus că măcar zece milioane să primească pentru refacerea canalizării şi aducţiunii de apă în Solotvino. Nu puteau primi bani de la un capitalist. N‑aveau aprobare.

L‑au dus la Ocnele de sare şi i‑au oferit două statuete. I‑au adus articole de îmbrăcăminte de la colhozul Dibrova. Viceprimarul de atunci era Iuri Iurevici, care mai trăieşte.

L‑au dus la primărie şi Ana Andreievna Bihun i‑a înmânat o copie după certificatul lui de naştere în care era înregistrat cu numele de: Mach Mendel Gerşovici Ion Ludvig Hach, cu tatăl Hersch Leibovici şi mama Iankelovici Ruhtel. A roşit şi s‑a scuzat: «A trebuit să‑mi schimb numele că aşa erau vremurile».

L‑au dus la locul naşterii lui. A întrebat dacă mai sunt în Solotvino cele trei sinagogi, i‑au spus că două au fost dărâmate şi‑n a treia funcţionează brutăria.

A recunoscut fântâna din faţa casei şi a plâns. S‑a dus la podul de peste Tisa şi a privit înspre Sighet. La plecare a spart o sticlă de şampanie în mijlocul drumului, pentru că dorea să mai revină acasă.

Pe strada principală a apărut, agale, groparul. Robert Maxwell l‑a oprit: «Laszlo, tu eşti?! Nu mă recunoşti? Eu sunt Gerşovici, colegul şi prietenul tău». Au stat pe marginea drumului şi au povestit.

A plecat. Nu s‑a mai întors niciodată.

În anul o mie nouă sute nouăzeci şi unu era pe iahtul lui «Lady Ghislaine». În patru noiembrie, la orele nopţii, doi necunoscuţi l‑au imobilizat, i‑au injectat în vena jugulară o bulă de aer. I‑au aruncat trupul peste bord. După şaisprezece ore de căutări l‑au găsit scafandrii. La zece noiembrie din acelaşi an a fost îngropat pe Muntele Măslinilor din Israel.”

***

Lui Margit i se încalecă brusc vocalele peste consoane. A trecut efectul celor douăzeci de grivne. E bine îmbrăcată. S‑a aşternut tăcerea în muzeul sării. Mă uit la exponate, flori de sare, exploatări vechi din secolul optşpe, o hartă a drumului ţării, panouri de onoare cu comunişti fruntaşi în producţie. Găsesc în ultima cameră un dulap cu rafturi. Cărţi de specialitate, răsfoiesc filele îngălbenite. Pe raftul trei, înghesuit în stânga, dau de un caiet subţire, câteva zeci de file. Cameramanul îmi traduce dedicaţia: „Domnului Robert Maxwell, cu adâncă veneraţiune vă sunt…”.

Am dormit în seara aceea la pensiunea din Solotvino. De dimineaţă, Margit mi‑a xeroxat paginile de manuscris. Sunt chiar „Cronicile de la Herina”.

***

Odată acasă, l‑am rugat pe bătrânul arhivar maghiar din Baia‑Mare să‑mi traducă manuscrisul.

„Indiferent cât costă, domnule”, i‑am spus.

A zâmbit. În trei zile mi‑a dat textul dactilogra‑ fiat la un rând jumate, în româneşte. „Nu vă costă nimic, domnule Grigore, şi oricând mai găsiţi astfel de manuscrise, aduceţi‑mi‑le”.

***

E trei zeci septembrie două mii unsprezece. La„Mozi”, în Herina. M‑a invitat parohul Chirilov Andreiuca. Am găsit o cameră ieftină la pensiunea „Maryelen”. În dimineaţă următoare sunt pregătit să pornesc pe străzile oraşului. Parohul îmi prezintă pompierul de serviciu al cinematografului, unde rulează un film despre Cristos. Stă la bufet: batoane de ciocolată, răcoritoare ,biscuiţi, prăjituri. Într‑un colţ scrie cu creionul pe o hârtie prinsă de perete cu pioneze: „Loc de ospătare într‑un oraş de la răspântia unor drumuri”.

Parohul îmi povesteşte despre oamenii din Herina.

„Fraţii Mixel vindeau butelii cu gaz. Nu le lua nimeni. În Herina sunt lemne, focul se face în sobe. Iosif Mixel a ieşit din magazinul lui în Piaţa Centrală, în braţecu o butelie. Când a deschis robinetul şi a apropiat un chibrit aprins a izbucnit o flacără de cinci metri înălţime. «Am dovedit oraşului că gazul nu e peri‑ culos şi că e bun pentru încălzit. Dacă tai pădurile nu poţi avea lemne la nesfârşit», a zis Iosif către curioşi.

«Nici gazul nu e pe vecie, Mixel», i‑a răspuns unul, dând din mână a lehamite.”

*******

Parohul Chirilov Andreiuca m‑a adus dinaintea râului Rika. „L‑au luat apele”, mi‑a zis: două bârne de trecere ţineau loc de pod. Era noapte, râul Rika se putea auzi, dar nu se vedea.

Andreiuca Chirilov (paroh): Lanţul ăsta de munţi desparte ţările. De la Iaremcea şi până la Colomeea, de la Prut şi până la Tisa, moşiile astea se cumpărau cu bani de aur, apoi se moşteneau. Odată cu arma‑ tele soseau şi caii. Aşa ne‑am obişnuit. Erau folosiţi la lupte ori la muncile cu pământul. Şi pe pereţii bisericii din Herina au apărut caii. Calul ţâşneşte din pământ, aleargă ca sângele şi pulsează ca el, la amiază se odihneşte. Soarele stă pe un tron, bea vin şi îşi aduce aminte să vină să înveselească Herina. Caii albi ai zilei şi caii negri care privesc în jos, spre cimitir. A fost greu pe‑aicea, domnule. Când ne‑a omorât Stalin caii, se pleca dincolo de Tatariv ori Iaremcea după caii de nuntă ori cei de înmormântare. Cum era cazul. Altfel era veselie mare ca roua din dimineaţă. La masa lungă rezemată de biserică aveau loc cei înstăriţi, care‑i aduceau pe săraci, orfani şi dezmoşteniţi să le dea pomană. Numele lor sunt trecute pe pereţii bisericii.

Aici sunt patru feluri de neamuri. În alte locuri sunt mai puţine. Avem neamuri de sânge, neamuri de cuscrie, neamuri de adopţie şi neamuri de fârtăţire ce se fac pe un an de zile, fără act scris, pentru că scrisul se poate distruge.

Parohul Chirilov Andreiuca vorbea întruna în noapte, făcând să dispară vuietul Rikăi.

„Da, domnule Grigore, în Herina a trăit un fotograf cunoscut de la Cracovia până la Budapesta şi Viena. Unul Mozes. Ieşea cu aparatul noaptea, pândea tinerii care se sărutau, bătrânii care‑şi beau romul de seară în bodegi. Alegea nopţile cu ceaţă şi cu ploaie măruntă. Mi‑a spus odată, la parohie: «Domnule paroh, umiditatea din aerul Herinei simplifică lumina». Fuma numai ţigările care ardeau lent. «Eu, domnule paroh, glorific umbra deşi totul depinde de lumină, până şi umbra. Contează doar lucrurile care nu se văd, cele de dincolo de ceaţă şi umbră.»

Pe‑aici veneau oamenii din Galiţia cu sarcină clară: pândeau în fiecare zi mari suprafeţe de pădure, stăteau la unele crăpături din munte ca să vadă flacăra ce iese şi joacă deasupra. Acolo se aflau zăcămintele de gaze, de petrol ori de aur. Îşi notau conştiincios în caiete. Dormeau la hotelul «Kiss Pipa». Imperiile alea aveau bani ca să plătească astfel de călători. După ce plecau ei, veneau specialiştii care dădeau găuri prin pământul din jur.

În Herina fiecare paroh primeşte învăţătură de la cel căruia i‑a luat locul. Totul e legat de unghiul astronomic de şaizeci şi doi şi şaizeci şi opt de grade care ţine de călătorirea verii din şase şi până la Paisprezece august. Atuncea soarele intră pe fereastra îngustă din altar şi prin raza lui se face în acele zile legătura cu…”

Cuvintele parohului au fost brusc luate de curgerea năvalnică a Rikăi. Plouase mult în munte. M‑am întors singur la pensiune.

Aveam încă în urechi vorbele lui gâlgâite de râs: „Mâine vei vedea tridimensionala pictură: «Madona cu pruncul» din Herina, plus vulturul cu două capete care poate privi soarele cu ochii, domnule… Mai e o Madonă la Paris, dar aceea nu ţine‑n braţe nimic”.