„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a VIII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

VIII

Dincolo de munte e altă ţară pe care n-o cunosc. În pădurile de aici mișună sute de omuleţi cu care m-am înţeles întotdeauna foarte bine. Mergi pe o potecă îngustă către vârful muntelui și dai de multe găuri în pământul pietros, unde omuleţii pădurii îşi au culcuşurile. Nu trebuie stânjeniți. Se supără foarte tare. Dacă te întâlneşti cu ei și te porți frumos, mai târziu ai mare noroc. Poate că și fraţii mei i-au întâlnit.

În Herina am auzit că sunt și câteva fete bătrâne. Toantele alea care nu se pot mărita că nu le vrea nici un bărbat. Le-aș putea sfătui cum să facă: ar trebui să se ducă la o cicoare şi să aştepte să vină o goangă cu pui. Dacă omori goanga aia şi te gândeşti la un bărbat, acela însurat sau flăcău, vine şi ia toanta.

Rusca mi-a spus povestea unei toante de la munte şi a cantorului din Herina. Toanta ducea lapte la spitalul unde Cantorul aştepta să-i nască femeia. Femeia și copilul i-au murit la naștere şi atunci toanta i-a zis: ”Nu te supăra domnule Cantor că s-a dus ea, că ţi-oi fi eu femeie”. După trei luni s-au luat la popă. Când a născut, toanta de la munte i-a mărturisit Cantorului că a făcut ceva cu o cicoare şi cu o goangă ca ea să-i fie nevastă. De atunci, Cantorul și-a luat-o de la suflet. A rămas cu ea, că nu se mai puteau desface căsătoriile Cantorilor. Când o privea i se părea hâdă şi cu un început de mustaţă.

De la ruscă am învăţat un lucru pe care puţină lume îl ştie. Să dau în bobi. Într-o zi mi-a dat patruzeci şi unu de boabe de fasole neagră, le ţin ascunse sub salteaua patului, într-un săculeţ. Când răsare prima stea pe cer, aşez boabele în formă de cerc, spun un descântec foarte mic: ”Snak bobikiw i odyn, kazitprowdu Jok odyn”, închid ochii şi mi se arată departe, peste dealuri, ceea ce are să se întâmple. De atunci, când vine careva la mine să afle ce-l aşteaptă, stă până când străluceşte prima stea, aşez boabele de fasole, închid ochii şi îi spun ce văd. Şi fiindcă pot să fac aşa ceva, înseamnă oare că sunt vrăjitoare?! Lucrez, ca orice femeie, în fiecare zi în gospodărie, ca să putem trăi.

În căsuţă am avut odată un ziar adus din Herina. Era gălbui la hârtie. Înainte să reînvăţ cititul mă uitam la liniuţele legate, rotunde şi mititele pe care le înţelegeau oamenii. Ţineam minte că trecând pe lângă cafenea vedeam domni citind şi discutând despre ce era scris în ziare. Cred că rar se întâmplă ca dintr-o astfel de treabă să iasă cineva inteligent. Mie îmi scrie doar ”Papa” din Chemnitz. De ani de zile, regulat, în prima vineri din lună soseşte cartea poştală la oficiu. De obicei rusca îmi aduce patru sau cinci ilustraţii semnate ”Papa”, trimise din Chemnitz. E o obişnuinţă. Dacă nu le-aș primi mi s-ar părea că s-a întâmplat ceva rău. Dar le primesc şi toate sunt bune şi viaţa merge înainte. De când am reînvăţat scrierea şi citirea, cred totuși că e ceva bun şi-ţi poate fi de mare folos.

Fiind mereu pe munte, la căsuţă, nu am dorit şi nu doresc să ştiu nimic din ce se întâmplă în lume. Cunosc ce fel de om e preotul Lală Marcu din Herina, care trăieşte din cărţi. Decât ca el, mai bine fără carte. În rest, cunosc doar pădurea. Citesc multe lucruri în buruieni, rusca ştie citi şi mai multe. Cunosc toate locurile unde stau ascunse relele. De te apropii o poţi păţi. Poţi chiar ajunge o pasăre neagră ori un corb.

În Herina, domnul Uzdulski, şeful pieţei, spune că mint oamenii, că nu le zic adevărul pe care-l văd în bobii negri de fasole. A mai scornit și că i-aș transforma pe bărbaţi în pietre. Dar mincinosul e Uzdulski. Am în jurul căsuţei pietre de pe vremea când aici locuiau adevăratele vrăjitoare.

Rusca mi-a povestit de Herbila, bătrâna care avea în mijlocul frunţii un singur ochi. Când nu ploua, era secetă mare, o chemau în Herina. Scotea gravidele la râu. Le punea să se scalde în apa adâncă. Şi se pornea ploaia.

Punea bărbaţii să sară înainte şi înapoi peste groapa mortului ca să fie aspri în pat cu muierile tot anul.

Când nu mai dădeau vacile lapte o chemau să le mulgă cu trei degete pe un păstrăv şi li se pornea ugerul.

Rusca mi-a povestit că baba Herbila a luat lapte de la o stână. A trecut pe lângă oi şi pe lângă cioban zicând: ”Şi de la asta… şi de la asta…” Seara ciobanul s-a pişat lapte. Din greşeală l-a arătat şi pe el cu degetul zicând: ”Şi de la ăsta un picuţ”. Atunci era s-o încurce. Dar a desfăcut foarte repede ceea ce a făcut la fel de repede. Din piele de şarpe măcinată făcea prafuri pe care le punea în rachiu. Zicea: ”Cum îşi părăseşte şarpele pielea, aşa să-şi părăsească Johann, băutura”. Sau Wenzel, sau Franz sau Michael. Baba Herbila nu putea să dădea greş.

Mărita fetele din Herina. ”Nici dracu nu ştie câte ştie ea”, ziceau trăitorii din oraş. Era înghesuială mare la ea în casă. Unul pleca, alţii şase intrau. Ca la stup. Avea şarpe, sul de război, seceri, cuţit de teacă… Nu era secretoasă. Și îi plăcea să se lăude.

Când a murit un şarpe mare îi păzea sicriul. Când să-l închidă, oamenii de la munte au folosit furcile iar șarpele s-a furișat lângă ea. Apoi, au bătut repede și cu teamă cuiele.

Apoi, mai era şi vrăjitoarea aia mica, care era foarte frumoasă, dacă o priveai din față; dacă o vedeai din spate te speriai. Spatele îi era purulent, plin de bube şi de zgârieturi. Pe dinainte era albă de tot la piele, ca de sticlă. Dacă plângeai puțin şi te puneai în genunchi dispărea. Lucra mult cu mătrăguna. Îi zicea: Doamna cea bună şi cireşica lupului. Lua laptele din gospodării zicând: ”Vacă, eu nu te strig pe tine, ci doar pe laptele tău”. Dădea bube pe toate nasurile bărbaţilor din Herina. ”Na-ţi-o, că-i de la mine”, zicea. Îi punea să-şi bage nasurile în flori, să le miroase şi atunci scăpau. Vindeca până şi durerile de măsele. O chemau muierile cu copiii de ţâţă. Îi scăpa de ”plânsul de la ujină”, de ”plânsul de la cină” şi de ”plânsul de la miezul nopţii”. Punea la casa nouă o pereche de cercei legaţi şi zicea: ”Să nu se despartă cei care vor locui aici, aşa cum nu se vor despărţi cerceii pe care i-am pus în groapa din curte”. Săpa groapa în mijlocul camerei, băga un mâţ negru viu şi un cocoş negru, ca să nu moară nimeni din casa aceea. ”Mai bine să moară mâţul şi cocoşul, decât omul”, aşa zicea. Fetiţelor nu le făcea nimic. Totuşi, m-am speriat foarte tare atunci când am auzit-o pe ruscă povestind.

În pădurea de lângă căsuţă trăieşte un pricolici. L-am văzut de mai multe ori. I-am închis pe copii în casă. Am mers după ciuperci. Pricoliciul mi-a tăiat iarăşi calea. E o făptură amărâtă. Nu e fiară dar nici om nu e. Trăieşte o viaţă… vai de zilele ei! De vorbit, eu nu vorbesc cu el. N-ai voie să vorbeşti cu pricoliciul. Nici măcar să-l priveşti nu-i permis. De fapt, ce este un pricolici? Un om devenit, prin farmecele unei vrăjitoare rele, un căţel mic şi negru şi făcut să umble de colo-colo. Ăsta pe care-l știu eu e unul mai deosebit. Nu umblă foarte mult. Dacă cineva îl supără şi se înfurie şi-l muşcă de picior, atunci el scapă de farmece și cel mușcat devine pricolici. Asta e una din legile pricolicilor. Dacă dai după el cu piatra şi-l nimereşti în cap, se preface în om, pentru scurt timp, bietul, ajungând iar pricolici, cum a fost înainte de lovitura cu piatra. Dar dacă îl pocnești de trei ori la rând, cu piatra-n cap, redevine om, scapă pe veci de pricolici. Asta-i o altă lege a pricolicilor. De asta eu n-am aruncat niciodată cu pietre după un pricolici, fiindcă nu țințesc foarte bine, și nu făceam decât să-l amăgesc. Mi-a fost milă. Dacă îl nimerești de trei ori la rând, omul din el îți sărută mâna. Dacă nu-l nimereşti de trei ori la rând, pricoliciul din el, te muşcă de mâna cu care ai aruncat piatra. Aşa că, dacă nu ești bun țintaș, mai bine să-ţi vezi de drum, treci mai departe fără să-l priveşti până când dispare supărat, în pădure. Eu aşa fac de câte ori mă întâlnesc cu el.

Seara mă culc târziu, țârâie greierii, păsările de noapte strigă. În pat, lângă mine, dorm deja Sebastian şi Katharina. Mă gândesc că ar fi fost bun un bărbat lângă mine. Dar nu unul care să tot vină şi să plece iar. O femeie are nevoie de un bărbat. Chiar dacă el mai bea şi o şi bate din când în când. Astea sunt lecțiile vieții. Aspre. A doua zi lucrurile merg înainte. Mie nu-mi place singurătatea. Când ninge mult, în munte, cartofi am destui. Avem de toate. Sebastian şi Katharina stau în casă toată iarna. Încălzesc apa pe sobă. Avem o singură încăpere care e şi camera de locuit şi bucătărie şi camera de dormit. Pe copii îi spăl şi îi ţin curaţi. Mai tai câte-o gâscă pentru Sebastian şi pentru Katharina. Iarna, noaptea când şuieră vântul peste acoperişul casei, mi-ar plăcea să am un bărbat. Să-l am lângă mine în pat. Nu mă tem de lup. Am securea pregătită. Mai vorbesc cu Michliduţă. El pleacă nopţile pe străzile din Herina. La plimbare și la amanta Theresa. Către primăvară vine rusca. Aduce cozonac, rachiu, făină. Aproape că plâng de bucurie când o revăd. Primăvara mi se pare că îmbobocesc şi pomii de bucurie.

Dar nici măcar primăvara nu poate opri lucrurile rele care se petrec în lume. Rusca mi-a povestit ce s-a întâmplat în Tatariv. Un bărbat la care i-a murit femeia a rămas fără putere faţă de altă femeie.. Soacra bărbatului a luat un lacăt încuiat și l-a aşezat în groapă. Apoi a pus sicriul cum trebuie. Nu cred că e bine să încui bărbăţia oamenilor. Mai bine iei creanga pe care cântă un cuc şi te duci în târg cu ea. Îţi ies toate vânzările şi cumpărăturile. Mai bine dai mirilor lapte muls de la o femeie cu copil mic şi spui: ”aşa cum nu lasă pruncul ţâţa mamei, aşa să nu se lase deolaltă tinerii şi aşa cum iubeşte pruncul ţâţa să se iubească între ei mirii”.

Despre baba Herbila am mai auzit că a pus blide întoarse în colţurile casei, la o altă ruscă de aici din munte. A mai agăţat o găină neagră la ţâţâna uşii ca să-i aducă bărbatul dintr-un război. Numai că omul murise deja şi el a venit din moarte pe sus până la rusca lui, a intrat în casă şi i-a zis nevestei: ”Hai cu mine, femeie.” Rusca s-a sculat din pat şi s-a lăsat dusă până la râu. Acolo a găsit-o dimineață baba Herbila, înnecată de mortul ei. Din păcate, nu toate cele făcute se mai pot desface.

Când fierbi părţi dintr-un lup, gheare, păr, gâtlej…, faci o alifie de ”ură urâtă”. Cele mai rele sunt duhurile vinovate. Îţi trebuie furculiţă, foarfecă şi cuţit ca să le poţi alunga prin hornul de la casă. În fiecare primăvară stau cu rusca două ceasuri în cameră. Până le scoatem afară pe cele care s-au aciuat peste iarnă în cele patru colţuri ale casei. Numai aşa putem blestema duhul negru şi necurat pentru că altfel Sebastian şi Katharina pot creşte cu minţile strâmbe.

Când Sebastian şi Katharina vor creşte mari, voi pleca de pe munte. Voi merge până unde sunt oameni. Foarte departe. Nu ştiu exact unde. Nu pot să ştiu cum va arătă lumea în care voi trăi. Fraţii mei mi-ar putea spune cum e pe-acolo. Cine ştie ce li s-o fi întâmplat. Între străini mori mai repede. Aşa ceva nu vreau să mi se-ntâmple. Vreau să ajung bunică. Sebastian va fi mare şi puternic, Katharina va fi frumoasă și veselă, îmi vor face mai mulţi nepoţi. Nu cu un tăietor de lemne sau cu un cioban. Vor trăi şi ei în lume, vor merge la şcoli, nu le va fi ruşine cu mama lor. Chiar dacă li se va spune că e o vrăjitoare. Nu vor trăi niciodată singuri. Eu aş dori să se căsătorească după lege. Le voi veghea pe toate pe măsură ce se vor întâmpla. Eu nu cred în Lală Marcu, în puterea lui, de aia nici nu mai sunt aşa supărată pe el, ca la început, când îl credeam dușman. Eu cred în zâna cea bună a pădurilor care ne ocroteşte din dosul copacilor şi ne ajută să culegem ciuperci şi plante. Zâna cea bună apare din dos de copac, ca o pâlpâire luminoasă şi caldă. N-ai voie să te apropii de ea. Să stai neclintit, să taci, că altfel dispare strălucirea şi te părăseşte norocul. Zâna nu poate suferi oamenii gălăgioşi şi iscoditori.

(Va urma…)