Share
„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a XI-a

„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a XI-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

XI

Herina, oraş poliţienesc. Domnul Comandant al Poliţiei citise în jurul orei douăzeci şi trei „anonima” expediată de la Budapesta. Eugen Csakysetrezi cu un surâs pe faţă. Cum nu zâmbise niciodată până atunci, muşchii pomeţilor, fără antrenament, l‑au durut. Îşi aminti brusc de mecanismele din lemn pe care le construise în copilărie: trebuia dat la manivelă şi totul prindea să funcţioneze.

De la secţia de poliţie din Herina, Eugen Csaky ajunsese direct la casa domnului Stein. După cinci minute, se plimbau împreună pe străzile Herinei. Steintremura. Csaky îi recita propoziţii din „Anonimă”. „N‑am niciun amestec în porcăria asta trimisă la Budapesta, domnule comandant”, îi şoptea Stein cu voce subţire, piţigăiată.

„Plângi, Stein?”,a întrebat Eugen Csaky.

„Plâng, domnule Csaky.”

„Din ce cauză, Stein?”

„Nu ştiu, aşa îmi vine, domnule Csaky.”

„Îţi place viaţa, Stein?”

„Da, domnule Csaky.”

„Foarte bine, Stein.”

„Vă mulţumesc, domnule Csaky.”

Ajunseseră în spatele cazărmii militare. Erau lângă balta în care se deversa haznaua.

„Dezbracă‑te, Stein.”

„Bine, domnule Csaky.”

„La piele, Stein. Hainele n‑au nici o vină că sunt purtate de unul ca tine. La ele au muncit lucrătorii din croitorie.”

„Bine, domnule Csaky.”

„Bagă‑te în mâlul ăsta, Stein.”

„Am înţeles, domnule Csaky.”

„Încă o dată, încă o dată, încă o dată… Stein.”

„Am înţeles, amînţeles, am înţeles… domnule Csaky.”

„Acuma ia‑ţi cu grijă hainele şi pleacă în drumul tău, Stein.”

***

Către Comandantul poliţiei imperiale Budapesta Domnule Miklos Szenklady, raportez:

Am dejucat o manevră pusă la cale de o grupare de comercianţi din Herina. Interesul fiind exclusiv bunăstarea lor personală. Instigatorul şi organizatorul: un oarecare Emerich Stein. Redau mai jos jurământul de credinţă al acestor inconştienţi, menţionând că gruparea a fost anihilată şi ordinea restaurată în oraş.

„În numele prosperităţii noastre aflate în pericol şi de asemenea pe Sfânta Cruce Imperială jurăm că vom lupta pentru salvarea noastră până la eliberarea din ghearele diavoleşti ale comandantului poliţiei din oraş. Jugul cel greu şi supravegherea atentă pe care acesta le foloseşte a perturbat şi a distrus multiple forme de câştig pentru noi şi pentru familiile noastre. Necazuri de toate felurile s‑au rostogolit asupra noastră. Jurăm credinţă frăţiei noastre născută din felul acesta de necaz, fără murmur şi fără crâcnire. Jurăm să mergem până la a ucide fără milă pe cei care ne vor trăda sau ne vor vinde. Jurăm faţă de cei prezenţi aici, cu care avem aceleaşi interese, că nu ne vom despărţi până la victoria finală.

În cazul trădării ori încălcării acestui jurământ va fi lichidată şi familia trădătorului.”

Alăturat aveţi lista celor care au alcătuit această frăţie debilă din Herina.

Domnului Miklos Szentklady, cu adâncă veneraţiune vă sunt…”

Caietul

În martie 2011, Evgheni Mîşkov, directorul tele‑ viziunii regionale din Ujgorod, m‑a invitat să vizitez Ucraina. Făcuse traseul, ţinea morţiş să‑mi arate şi Kiev‑ul. Televiziunea noastră se înfrăţise cu cea din Ujgorod.

Echipa de deplasare: şoferul, cameramanul, Skoda Octavia cu anul de producţie 2009 şi vreo mie de euro pe care i‑am considerat necesari.

Trei ore cu maşina până‑n Ujgorod. Din Baia‑Mare la Halmeu, apoi jumătate de oră cu formalităţile la frontiera României cu Ucraina, vameşii cu chipiuri cât şniţelele vieneze, bâiguielile şi cei patru kilometri pe care nici tancurile sovietice nu şi le‑ar fi dorit. În sfârşit, ajungeai la drumul asfaltat spre Beregovo. Primul oraş ucrainean în care trăiau unguri.

Pauză de cafea la staţia de benzină de la ieşirea către Munkacevo. Preţuri diferite faţă de scumpetea din România. Am schimbat două sute de euro în grivne, şi când am plătit cafelele mi s‑a părut că‑n ţara pe care urma s‑o parcurgem totul era aproape gratis.

Am ajuns pe la prânz la hotelul „Zolota Gora” de lângă Ujgorod. Ne‑au primit cald Evgheni Mîşkov cu directoarea economică a televiziunii. Startul în dimi‑ neaţa următoare.

Evgheni Mîşcov provine dintr‑o veche familie de nobili ucraineni. În redacţie i se spune sarcastic: „Prinţul”.

Arecasă în Kiev. Face naveta de două ori pe lună, cu avionul. Nevastă‑sa e directoarea radioului naţional. Evgheni Mîşcov are o relaţie amoroasă cu şefa secţiei minorităţi a televiziunii regionale, o blondă trecută bine de patruzeci de ani. Trei nopţi o dată la două săptămâni le petreceau la un motel de la ieşirea din Viniţa înspre Kiev.

„Stau în pat şi‑şi scriu unul altuia SMS‑uri”, mi‑a spus Linocika, translatoarea noastră pe tot parcursul ucrainean.

Linocika absolvise conservatorul din Cernăuţi. Se îndrăgostise de un ţigan care avea cârciumă în Ujgorod, renunţase la cariera muzicală, se mutase în Ujgorod, cânta la ţambal în cârciumă, făcea dragoste cu ţiganul, locuia singură într‑o garsonieră. Vara pleca în Elveţia şi cânta într‑o orchestră de jazz. Linocika era redactor al secţiei române la televiziunea din Ujgorod, era grăsulie, avea un metru şi cincizeci de centimetri, plângea cu multă uşurinţă şi nesfârşită plăcere. Râdea mult de Evgheni Mîşcov.

***

După ce trecem de Lemberg, sau Lvov, cum se numea acum, mai avem o sută de kilometri până la Viniţa.

Evgheni Mîşcov mi‑a spus: „Domnule Grigore, aici sunt cinci plicuri cu treizeci de grivne în fiecare, până la Viniţa o să vă oprească poliţiştii, le daţi câte unplic şi totul e în regulă. De la Kiev până la Ujgorod sunt trei astfel de opriri”.

La Cerkasi ne aşteptau primarul, secretarul de partid, şeful firmei de transport şi Mihail Mihailovici, directorul altei televiziuni regionale.

Bătea vântul de aprilie în pusta aia, nu era prea departe Siberia. Discursuri, două tinere cu pâine şi sare pe un blid mare de ceramică. Cameramanul începe să filmeze. Urmează „Muzeul orăşenesc al Revoluţiei portocalii”, cheful şi vorba plină de miez a primarului karatist: „Câte kile ai, domnule?”. „Opdecişicinci.”

„Puţin, vei pune‑n două săptămâni încă zece.”

În Cerkasi nu mai existau hoţi. Karatistul îi prindea, îi bătea şi ăia se mutau în Umani. Ne aflam pe ţărmul cazacilor, în ţara de început a Ucrainei. Nu departe de satul unde se născuse, ca şerb pe moşie, poetul naţionalal Ucrainei, Taras Şevcenko. Pe peronul gării unde Lenin ţinuse un discurs în 1918, am privit trenul de Harkov, întrebând de preţurile călătoriilor.

Hoteluri, fabrici, somn, plânsetul Linocikăi, guvernatori de regiuni, întâlniri în instituţii ale statului, discursuri, toasturi şi cârciumi cu chefuri.

La Academia de Agricultură din Umani am fost rugat să vorbesc în faţa celor mai buni ingineri agronomi ai Ucrainei. La fel la cooperativa agricolă

„Vladimir Ilici Lenin”. În parcul contelui Nemiroff, Maximilian, cel care şi‑a ucis infidela contesă, m‑am plimbat pe aleile unde contele socotea cum să definitiveze reţeta pentru votca „Nemiroff”.

Televiziuni, birouri de directori, redactori, oraşe. La Kirovograd, fostul asistent de regie al lui Tarkovski era director adjunct al televiziunii regionale. Tarkovski îşi dorise să filmeze Solaris în oraşul lui natal. N‑a primit aprobare.

Fostul Elisabetgrad avea în centrul oraşului statuia lui Kirov.

Troţki se născuse la numai câţiva kilometri de oraş. Minele de uraniu, primarul, restaurante, chefuri, toast‑uri, talk‑show‑uri, fabrici, oameni cu bani.

O academiciană de nouăzeci de ani îmi vorbeşte despre alimentele modificate genetic. Îi place mult să se asculte. Mă gândesc cum să‑i stopez politicos turuiala. E cam ca pe vremea „tătucului”. Am obosit. Îmi vine în minte şi Nicolae Ceauşescu. Şoferul mi‑as pus într‑o dimineaţă: „Parcă sunteţi Tovarăşul, domnule”.

„Agafia Timofeevna”, mă trezesc vorbind, „vă felicit că prin neprecupeţita muncă ajutaţi Ucraina cu cereale şi daţi de mâncare poporului”. A făcut ochii mari, m‑a luat de braţ: „O să vă arăt şi secretele, tovarăşe, mergem în laboratorul de cercetare”.

Degustări de vinuri. Decani de facultăţi, care‑mi oferă lucrări ştiinţifice şi‑mi prezintă stadiul cercetă‑ rilor lor.

M‑am învăţat, dau sfaturi: „Să faceţi în uzine, fabrici, universităţi, ansambluri folclorice, cenacluri literare, gazete de perete”. Se uită uimiţi la mine: „Le avem deja, domnule, aşa întărim legăturile între angajaţi”.

Kiev‑ul. Cafeneaua unde Bulgakov adăsta ore întregi: „Eextraordinară deplasarea asta, Evgheni”, zic eu. M‑am aşezat pe banca dinaintea casei marelui prozator şi dramaturg. Lângă statuie.

Kiev‑ul e un oraş european cum n‑am mai văzut. M‑am cântărit. Aveam 95 de kilograme. După fix două săptămâni.

(Va urma)

  Marian ILEA

Citește și:

„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a X-a


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.


Lasă un comentariu