"Cronicile de la Herina" de Marian Ilea, partea I

Începând de astăzi, veți putea urmări, pe DirectMM.ro, romanul-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Bătălia

Parohul Boschetty Andor împlinise şaptezeci şi opt de ani, nu mai simţea căldura, în zilele de arşiţă umbla înfofolit. Se oprea în faţa cofetăriilor din Piaţa Centrală. Dacă se întorcea brusc înspre o terasă cu mese, unde doamnele înconjurate de ofiţeri amabili mâncau îngheţata lui Leopold Biner, se întreba: „Ce caut aici?”. Îi curgeau lacrimile pe obrajii roşii, avea nasul ca jgheaburile seci. Râdea din senin. Îşi amintea de excursiile din munţi, de golurile alpine cu pajiştile de ienupăr şi de crucea neagră din fier. Sub pâlcul de molizi era fântâna. Negurile alb‑lăptoase de pe creste erau măturate de vânt.

Boschetty Andor era singur. „Vrei în Lipce sau în Herina?”, l‑a întrebat episcopul. „Herina”, a zis Boschetty.

Într‑o zi de ianuarie, trenul a oprit în gara mică din Herina. Se vedeau doar nămeţii. Îmbrăţişări. Pupături. Cetăţenii care se întorceau din Repenye, din Rika sau din Debrecen erau aşteptaţi de neamuri.

Prima noapte a stat pe întuneric, la hotelul „Kiss Pipa”, cu balconul îngheţat. Proprietăreasa a adus specialităţile gustoase ale cofetăreselor Dimka şi Donika: prăjituri cu mac, nuci colorate umplute cu cremă, negrese dolofane mustind în ciocolată, trun‑ chiuri de pom înflorit cu rămurele de marţipan, apă cu sirop. În pahare pluteau petale de violete. Prin curţi prinseră a guiţa porcii, sute de orătănii ţipau, fiecare pe limba ei, zburătăcind. Concertul de început de zi din Herina. Parohului Boschetty Andor i s‑a făcut rău.

Piaţa Centrală a Herinei aparţinea în exclusivitate maeştrilor cofetari. Firmele erau montate în rame mari din fier forjat, cu ornamente, literele de‑o şchioapă formau numele maeştrilor: Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard. Patru cofetării de lux, cunoscute până la Dresda, Budapesta şi Leipzig. Cei patru aveau locuinţele la ultimele etaje. Atelierele de patiserie aveau vitrine. Sălile cofetăriilor erau puternic luminate dinspre fântâna Pieţei Centrale.

Fiecare maestru cofetar închiria câte trei odăi ofiţe‑ rilor tineri care‑şi făceau serviciul în marea cazarmă de la capătul de nord al Herinei. Munţii în formă de potcoavă învăluind Herina, ca piciorul unui cal. Prin mijlocul oraşului râul Udvany o lua înspre Lipce, către Tisa.

În atelierele cofetarilor, lumina zilei era stăpână.

„Lumina aceasta e clară ori tulbure. Doar ea e de trebuinţă pentru reţetele de prăjituri din oraş”, zicea Leopold Biner. Erau obligatorii ferestrele laterale, care semănau cu marile vitrine ce dădeau în Piaţa Centrală. Perdelele estompau lumina puternică, doar când era nevoie. Două geamuri de aerisire erau fixate în tavanul construcţiilor.

Prin Piaţa Centrală trecea tramvaiul cu cai. „Doar Berlinul, Hamburgul şi Herina au aşa ceva”, zicea maestrul cofetar Szilard Alfons. Din oră‑n oră. Între opt dimineaţa şi nouă seara. Zgomot de roţi şi de copite ce lovesc piatra cubică. Se cutremurau atelierele de patiserie. Orice locuitor al Herinei putea cere, printr‑un semn al mâinii drepte, oprirea tramvaiului. La coborâre era şi mai simplu.

„Ba, parcă şi Hanovra are un astfel de tramvai, Alfons”, completa maestrul cofetar Bercu Bernard.

„Da, Bernard, dar Hanovra nu are alee de promenadă, nu are străzile Liszt şi Strauss, unde linia de tramvai se intersectează cu linia ferată”, se răstea Leopold Biner.

***

Din jurnalul parohului Boschetty Andor:

Aceste hârtii. Le‑am scris ca să rămână mărturie. Lupte puternice între tabere au fost, nedreptăţi pe care orice război le provoacă. În Herina de câte ori au venit duşmanii i‑am întâmpinat cu sfintele însemne ale păcii: crucea şi drapelul alb. De fiecare dată am fost însoţit de domnul notar Kovacs Ferencz şi alţi cincisprezece credincioşi. Veneticilor, înalţi şi vânjoşi, le spuneam oaspeţi neinvitaţi şi temuţi. Purtau căciuli din piele de oaie şi mantale întinse din dimie care acopereau caii, de statură mijlocie, supli, dar rapizi şi puternici, aveau pistoale cu butoiaş, săbii late, încovoiate şi hangere. Au descălecat la intrarea în Herina. Ne‑au anunţat că e război, apoi au rupt gardurile şi au invadat grădinile.

Aveau bucătărie de campanie şi care de transport alimente. Și‑au făcut tabără la băile lui Lajos. În amurguri, doar ofiţerii luau cina la parohie. Friptură de pasăre cu legume şi vin. Se lăudau cu grandoarea armatei lor: „Milioane de luptători suntem, domnule Boschetty, foarte disciplinaţi şi cu spirit de sacrificiu”.

„Milioane de luptători care nu vor fi împiedicaţi să‑şi ducă la capăt ţelul, cântând”, îmi ziceau.

„Domnule Boschetty, nu vom face rău cetăţenilor, căutăm doar luptători, dumneata eşti un simplu paroh, aşa că eşti scăpat”, îmi ziceau.

„Nu sunteţi neîndurători, fiindcă sunteţi creştini”, le‑am spus.

Mi‑au arătat decoraţiile de argint pe care se afla chipul lui Cristos.

Am avut o mică neînţelegere legată de fusul orar din Herina. Lucrurile s‑au limpezit.

Luptătorii aceia n‑au câştigat prin vitejie nimic. Pe străzile lăturalnice din jurul parohiei strigau: „Ura!”,

„Ura!”, „Ura!”, se ridicau în picioare, zăngăneau săbiile, jefuiau, hărţuiau femeile Herinei. Au spart mobilierul din saloanele spitalului, au împrăştiat paie pe podele pentru dormit, lăsând în urmă mizerie şi gunoaie. Au fost necruţători cu evreii, le‑au luat banii, vitele, caii, cizmele din picioare şi hainele de pe ei. Au trecut zilnic prin case şi le‑au luat de pe sobe mâncarea. Luptătorii aceia au îngropat două fete evreice care au căzut victime sălbăticiei lor. Atunci am anunţat ofiţerii că Herina e oraş deschis şi liber de război.

***

Blănari, ţesători de postav, cizmari, dulgheri, fierari, sticlari, mănuşari, bărbieri, rotari, aurari, şelari, pâslari, olari, brutari, făuritori de cuie, tâmplari şi sticlari formau breslele din Lipce, Stanislau, Turnapol, Raab, Lemberg, Erlauer, Warden sau Grossvardein. Tot ce era de trebuinţă pentru cetăţeni ţinea de bresle astea. Numai în Herina exista breasla cofetarilor, unică şi respectată până şi de cetăţenii din Lipce, Stanislau, Turnapol, Raab, Lemberg, Erlauer, Warden, Grossvardein.

Totul a început în anul în care Donika Akos şi Dimka Brencis din Herina au preparat şi vândut zaha‑ rică roşie, albă sau galbenă. Foloseau coji de lămâie, zahăr în măruntu‑i praf. Muierile din Herina băteau târgurile, li s‑a spus: „Cofetăresele ambulante cu preţuri foarte mici”. Donika şi Dimka legau zahărul cu zeamă de fructe şi cu seminţe, frecau amestecul până ieşea pasta de înveliş de bomboane fondante. Botezaseră amestecul acela şerbet şi‑l dregeau cu alte zemuri din petale de trandafir sau violete de munte, strivite. Învăţaseră să facă zaharica în formă de trabuc. Zahăr închegat şi colorat. Prin târgurile din Lipce, Stanislau,Turnapol, Raab, Lemberg ori Grossvardein: „ploua cu gomboţi de prune”. Donika Akos şi Dimka Brencis au pus ban pe ban. După zece ani de umblat au deschis prima cofetărie din Herina. O odaie mare cât o sală de bal din Debrecen. În mijlocul ei o masă plină de zaharică şi gomboţuri, castane fierte‑n zahăr, acadele, caramele şi şerbeturi. Încăperea mereu ticsită de cucoanele oraşului. Prin colţuri, mescioare unde se serveau cafele, limonadă şi oranjadă; bogăţie de fructe topite‑n darnice dulceţuri, şerbeturi de trandafiri şi şocolate aromate.

Au apărut şi ucenicii cofetari. Lucrătorii de la cofetăria „Dimka şi Donika”. După vreo zece ani, breasla cofetarilor şi‑a votat statutul şi regulamentul de funcţionare.

Ucenicii petreceau opt săptămâni de probă în atelierele cofetarilor şi plăteau materialele cu care munceau. Dacă doreau să continue, scoteau banii pentru maeştrii cofetari vreme de patru ani de zile. Plătitorii învăţăcei se numeau calfe. Când primeau vesta şi geanta de calfă era semn că pot lucra în ateliere pentru o soldă lunară. În Herina naşterea legitimă a unui cofetar era prilej de sărbătoare. Nici o calfă nu putea deveni maestru până nu era sărbătorit. De câte ori greşeau reţeta, calfele plăteau amenzi depozitate în lada de valori a breslei.