Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Gravimetrul” de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!
IV
Avea douăzeci şi cinci de ani împliniţi. La opt¬sprezece, intrase într-un vagon de persoane. Soldat, cu alţi patru camarazi. În gara din Sopron. Mergeau spre Viena. La cazarmă. Seara. În noiembrie. Se învelise cu mantaua din stofă de pătură. Să nu simtă răcoarea peroanelor. Şi-a aprins o ţigară. Trăgea cu nesaţ. Călătorii urcaseră în vagoane. Aşteptau semnalul locomotivei. Îi căzuse chiştocul aprins pe podeaua vagonului. Lung. Cu scaune de o parte şi de alta. Cu un culoar pe mijloc. La frontieră. Ardea muşamaua scaunului. Mocnit. Fum înecăcios. Se aprinseseră şi mantalele soldaţilor. Luase foc şi o dami¬geană plină cu petrol. Părul unei doamne grase devenise torţă. Au ars de vii şapte călători. Patru erau soldaţi. Trei – civili. Restul călătorilor se aleseseră cu arsuri. El coborâse pe peronul de control al actelor. Se rezemase de cabina vameşului. Privise incendiul ca pe un spectacol. Venise marele circ din Ujgorod. S-a bănuit existenţa unei mâini criminale. După patru ceasuri, se afla într-un alt vagon de persoane. Mergea la Viena.
Venea de la Kosice. Spre oraş. Conducea autocamionul cu motor Chevrolet, cu cabina galbenă, cu tăblăria putredă. Se apropia de oraş. Aducea veşti neliniştitoare din toate părţile. Spiritul războinic era tot mai mare. De nepotolit.
Făcuse rost de autocamion de la Elek Luis, din Kosi¬ce. Îl rugase pe amicul Kalman Iştvan, locotenentul, şi pe Bodnar Gyuri – sublocotenentul, să rechiziţioneze, pentru folosul armatei, mijlocul de transport.
„N-am cu ce ajunge în oraş, Iştvan. Mă aşteaptă o carieră strălucită. Fă-mi rost de autocamion”, îi spusese locotenentului.
„Imposibil! Armata nu încalcă legea şi drepturile cetăţeanului. Ea apără civilii. Ai priceput?” îl întrebase Kalman răstit.
Pentru preluarea autocamionului l-au luat şi pe honvedul Rakossy.
Când ia, armata trasează şi un proces verbal, semnat de ambele părţi. Din partea armatei a semnat Eugen Rakossy – honved, din partea lui Elek Luis, a semnat chiar Elek Luis.
Drumul Sătmarului era larg. Câmpie. Se zăreau munţii. Huruind, gâfâind, autocamionul parcurgea ultimii kilometri. La intrarea în oraş, pe drumul dinspre câmpie, îşi dădu obştescul sfârşit. Ultimii doi kilometri trebuiau făcuţi cu pasul. A ajuns la Consiliul Orăşenesc. S-a prezentat regulamentar. S-a întors la marginea oraşului. Însoţit de către domnul consilier orăşenesc Benea. A predat mijlocul de transport. Pe bază de proces verbal de predare-primire. Predător era el. Primitor, domnul consilier orăşenesc Benea.
Au împins „fierăraia” printre bolovanii de pe malul râului. În zare, lucea Valea Metalului. „Domnule, acest obiect cu roţi e preluat în inventarul Consiliului Orăşenesc şi rămâne depozitat aici. Până la noi ordine. Dumneata eşti descărcat de gestiune. Mâine să te prezinţi la post”, i-a spus domnul consilier orăşenesc Benea. Îşi începuse cariera de funcţionar.
La o săptămână, se plimba pe drumul care duce la minele de la „Providenţa Divină”. O ţinea de mâna dreaptă pe tânăra şi angelica domnişoară Şimon. Fotografista. La două săptămâni, hainele acesteia luaseră foc. În atelierul foto. Pe strada Malinovski. Din pricina îmbibării cu benzină.
Speranţele erau mari. Posibilităţile oraşului – mici. Se vedea avansând cu repeziciune. Trecea pe la râu. Duminica. Autocamionul cu cabina galbenă era acolo. Urcă la volan. Motorul de tip Chevrolet – uzat, dar în funcţiune, manivelele uzate, vopseaua ştearsă, cauciucurile linse, macaraua uzată, două becuri opalizate arse, trei chei cu furca simplă – folosibile, uneltele pentru strâns peticele, în perfectă stare de func¬ţionare, două arcuri pentru suspensie – uzate, dar folosibile.
Învârtea volanul. Adormea în cabină. Pe Valea Meta¬lului era linişte. În depărtare, minerii trăgeau fronturile. Se lucra şi duminica. Se mutase într-o cămăruţă din spatele unei prăvălii. Pe strada Malinovski. În locul mamei proprietarului.
O bătrână de optzeci şi trei de ani, care alerga prin curte după purcei, care-i trăgea de urechi, care era prinsă de noră-sa, care-i făcea observaţie, care se emoţiona foarte puternic, care se hotăra, în fiecare zi, să se sinucidă, care căuta în acest scop un ştreang şi un cuţit, care visa că se spânzură şi-şi taie venele în acelaşi timp, care ieşea în parcul oraşului pentru a-şi pune în practică execuţia, care era observată de sergentul Jean Bonta, chiar în momentul punerii funiei la gât, care reuşea să ajungă la timp, care o oprea pe bătrână de la gestul disperat. Negustorul a internat-o la un azil specializat în supravegherea bătrânilor.
Cămăruţa i-a închiriat-o tânărului domn funcţionar. Împlinise douăzeci şi cinci de ani. Avea mari idealuri. Se numea Wilhelm Korodi. Totul s-a petrecut foarte repede. În seara zilei de 10 aprilie. Ieşise în curtea din spate. Privea peste gardul de piatră. Negustorul Jancovici Pogan dusese puşca la ochi. De la fereastra dormitorului. Un foc. O bubuitură. Glonţul intrase prin ceafă şi ieşise prin ochiul stâng.
La achetă, Jancovici Pogan declarase calm: „L-am împuşcat pentru că nu-şi bătea nevasta”. Wilhelm Korodi a fost îngropat în cimitirul oraşului. Lutz Korodi a luat un bulgăre de pământ. L-a aruncat în groapă. S-a uitat la mulţimea din juru-i. Spre uimirea tuturor, a recitat o poezie foarte frumoasă, cu nişte păsă¬rele somnoroase.
(Va urma)
Marian ILEA
Citește și
„Gravimetrul” de Marian Ilea, partea a III-a
