- «POSTUL ȘI TRANZIȚIA – NE-AU DAT POST–TRANZIȚIA» (1) – sau despre post-tranziție ca „fata morgana”…
POST–TRANZIŢIA. Atunci când, de la tribuna bucureşteană a unei importante reuniuni internaţionale, naţiunea avea să fie anunţată, în augusut 1997, că România depăşise deja tranziţia intrând în era nouă a post–tranziţiei, puţini vor fi fost românii care să sesizeze subtilitatea construcţiei lingvistice a noului concept croit, cel puțin în aparenţă, după modelul derivatului lexical compozit al postmodernismului, adică:
dintr-un prefix – „POST1 – Element de compunere însemnând „după”, „ulterior”, care serveşte la formarea unor substantive, a unor adjective şi a unor verbe. – Din lat[insecul]. post, fr[ancezul]. post–.”[sublinierile mele – T.A. ] (cf. DEX 2012*, p. 854), şi
dintr-un substantiv – „TRANZÍŢIE, tranziţii. s[ubstantiv]. f[eminin]. Trecere (lentă sau bruscă) de la o stare, de la o situaţie, de la o idee la alta. ◊ Loc[uţiune]. adj[ectivală]. De tranziţie = de trecere; intermediar, tranzitoriu; p[rin]. ext[ensiune]. provizoriu. – Din fr[ancezul]. transition, lat[insecul] transitio.”; cf. DEX 2012, p. 1140).
Aşadar, din punct de vedere semantic, post–tranziţia ar fi acea perioadă care urmează, care succede fenomenului – intermediar şi provizoriu – de trecere de la o stare precedentă (în acest caz de la “vechiul regim totalitar”) la o stare viitoare (“noul regim democratic”). În înţeles conceptual, s-a spus că post–tranziţia, pe de o parte, marchează încheierea procesului de instaurarea deplină şi ireversibilă a structurilor instituţionale democratice caracteristice statului de drept, iar pe de altă parte reprezintă etapa generalizării reformelor socio–economice şi a consolidării sistemului şi relaţiilor de piaţă bazate pe capital. Factorii cheie îi reprezintă liberalizarea deplină a întregului ansamblu socio–economic şi politic, „eliberarea” energiilor din corsetul dirijismului de comandă al statului, şi mobilizarea lor în acţiunea/reacţiunea determinată de relaţiile cererii şi ofertelor din piaţa liberă. Iar conceptele cheie se dovedesc a fi liberalizare, eliberare, libertate.
Observaţie. Nu este menirea noastră să evaluăm conţinutul acestei construcţii politico–filosofice. Ne mărginim la observaţia că ea ni se înfăţişează ca produs teoretic complex, savant în cel mai nobil înţeles al cuvântului, şi că – dincolo de funcționarea sa operaţională în sferele economice, socile și politice – ea se încadrează, fără îndoială, în sfera culturii. Asemenea oricărui produs cultural, şi această construcţie politico–filosofică este destinată circulaţiei şi „consumului” public. Mai mult, încă, deoarece menirea ei esenţială este să fundamenteze transformări concrete şi radicale în economia, societarea şi politica reală, această construcţie politico–filosofică încetează să mai fie doar un elaborat teoretic, pentru că trece în sfera practicii: adică se transformă – deopotrivă – în scop şi în justificare a acţiunilor de remodelare a realităţii pe calea reformei. În consecință, pentru ca reforma generală să se încheie cu succes, justificarea şi scopul ei trebuie acceptate, asimilate, împărtăşite de cetăţeni în calitatea lor de subiecţi ai actului de guvernare. Ceea ce înseamnă că cetăţenilor trebuie să li se comunice elementele şi ansamblul amintitei construcţii politico–filosofice, pentru ca aceştia să o descifreze, să o înţeleagă, să aibă acces la înţelesurile schimbărilor, subiecții exercițiilor de guvernare având să descopere beneficiile ce decurg din ele (în măsura în care acestea există cu adevărat), astfel încât cetăţenii să răspundă pozitiv aşteptărilor şi să adere la chemarea celor care au elaborat justificarea teoretică şi gestionează atingerea practică a scopurilor reformei.
Premisa atingerii acestui punct de convergenţă o reprezintă comunicarea şi receptarea. Despre acestea, toată lumea pare a fi de acord: dovadă – unanima opinie (poate unica unanimitate existentă azi în România) reflectată în mass media. Efectuată mai clar sau mai nebulos, comunicarea către cetăţeni a suporturilor teoretice ale reformelor și tranziţiei / post–tranziţiei este susţinută, intensiv, de majoritatea canalelor mediatice (presa scrisă – azi muribundă, presa audio–video, social media – ultravictioasă, dominatoare și nu puțin manipulatoare), dar si printr-o bogată literatură de ştiinţe socio–umane. Hai să admitem că mecanismele de transmitere ar funcţiona satisfăcător (ceea ce este deplin nesigur, și oricum rămâne a fi dovedit). Este totuşi evident că ceva nu merge. Tensiunile sociale care acompaniază viața cotidiană din ultimele decenii o demonstrează. La vârf, se pare că impresia dominantă este aceea rezumată în propoziţia „Guvernul nu comunică suficient cu populaţia”. S-ar subînţelege, oarecumva, că problema ţine de o insuficienţă cantitativă (mesajele conţinute în conceptele de reformă şi tranziţie / post–tranziţie se transmit prea rar) şi, eventual, de insuficienţa atitudinală a angajării dialogului societal („DIALÓG, dialoguri. s[ubstantiv]. n[eutru]. 1. Convorbire între două persoane sau mai multe persoane. t Spec. [prin specializare] Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanţii a două părţi, a două ţări etc. (…)”–.”[subl. m. – T.A. ] (cf. DEX 2012, p. 311).
Părerea mea este că problemele se află într-un cu totul alt loc, şi anume în „ambalajele” mesajelor şi comunicărilor emise către cetăţeni. În majoritatea zdrobitoare a cazurilor, conţinutul conceptelor de reformă şi tranziţie / post–tranziţie, precum şi programele, scopul şi justificările derivate din acestea, sunt transmise în ambalaje politice. Iar răspunsul major, aşteptat dinspre cetăţeni, urmează să fie exprimat prin adeziunile electorale produse pe baza solidarizărilor electoratului în jurul asocierilor politice. Scorurile experiențelor electorale organizate, din 1990 încoace, sunt binecunoscute. Inclusiv „feliile” procentuale ale absenteiștilor – mai mereu consistente, în spatele cărora putem presupune că s-au „pitit” cetățenii care au refuzat solidarizările politice (adică cei pe care comunicarea acestor conținuturi nu prea i-a convins…).
Revenind la anunțul prezidențiel din 1997, să spunem că el s-a dovedit a fi fost făcut prematur (și hazardat ?)… În lumea savanților, o parte majoritară a specialiștilor înclină să creadă că marea reformare și tranziția s-ar fi încheiat prin 2004 (accederea României în N.A.T.O.), câțiva împingând momentul finalizării până în 2007 (accederea României în U.E.)…
Toate bune și frumoase, dar iată că, din negurile crizei covidiene ne-a venit P.N.R.R.-ul (Planul Național de Redresare și Reziliență, adoptat de Comisia Europeană în data de 27 septembrie 2021), cu „pachetul” său de alte reforme structurale menite să… (etc., etc., etc…)… Așa că, asemenea lui Pristanda, am putea prea bine să începem să tot numărăm reperele cronologice ale finalizării…
Și să ne întrebăm: până la urmă – încheiat-am, sau n-am încheiar încă ? – tranziția aia, la capătul căreia ni s-au promis „luminița” și „undița” pescarului ???…
Nu de alta, da’ să știm și noi dacă am început (sau, încă tot nu ?) această mult așteptată post-tranziție, care pare tot mai mult să se transforme într-un fel de … „FÁTA MORGÁNA (…) s[ubstantiv]. f[eminin]. (…) t Fig[urat]. Apariție înșelătoare, iluzie trecătoare. – (…)” [subl.m. – T.A.] (cf. DEX 2012, p. 382)…
Acuma: că-i înșelătoare – asta-i aproape dovedit !… Dar, o fi fiind (oare ?) și trecătoare ?…
Dr. Tiberiu ALEXA
* Ion Coteanu et alii, Dicționarul explicative al limbii române, ediție revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012; în continuare: DEX 2012
Citește și
Editorialul de sâmbătă: DEX–ul, sexul şi cultura la românii din posttranziţie (III)
