Secvențe băimărene interbelice (II). Baia Mare, stațiune climatică (1930-1940)

Continuăm demersul de prezentare a unor secvențe din evoluția urbei băimărene în perioada interbelică, pe baza izvoarelor edite și a fondului iconografic din patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, propunându-vă să aflați informații despre stațiunea climatică Baia Mare.

***

Demersurile autorităţilor locale băimărene pentru dobândirea statutului de staţiune au fost iniţiate în anul 1929, la solicitarea deputatului Alexandru Breban (cleric greco-catolic, ctitorul bisericii situată pe str. Vasile Lucaciu și ridicată la rangul de catedrală a Episcopiei Greco-Catolice a Maramureșului cu reședința la Baia Mare, înființată în anul 1930). În conformitate cu Regulamentul instituţiilor hidro-minerale și climatice, orașul Baia Mare trebuia să îndeplinească o serie de condiții.

În primăvara anului 1930 (la 24 mai), Primăria orașului a înaintat un amplu memoriu către Ministerul Sănătăţii, expunând motivele pentru care solicita încadrarea localității Baia Mare în categoria staţiunilor climatice, din care reținem concluzia: „Orașul Baia Mare, cu un trecut istoric, cu o poziţie romantică, este una dintre cele mai frumoase și admirabile regiuni ale României și se prezintă ca o frumoasă grădină împrejmuită din toate părțile de păduri și văi adorabile (…) Clima dulce, locurile frumoase și pitorești, văile minunate descrise în puţine cuvinte și mai ales poziţia orașului nostru cu aerul său dătător de viaţă şi apa bună îi dau caracterul de loc climatic.”.

Demersul a fost încununat de succes, la data de 16 iunie 1930 orașul Baia Mare fiind declarat staţiune climatică. Conform legislației în vigoare, statutul de staţiune a fost acordat condiţionat, oficialităţile locale urmând să demonstreze factorilor de decizie de la București că orașul Baia Mare putea să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a fi considerată staţiune climatică, definitiv și necondiţionat.

Astfel, în perioada imediat următoare, au fost inițiate procedurile necesare. Una dintre acestea și printre cele mai importante a fost stabilirea purităţii apei de băut furnizate locuitorilor orașului. Serviciul Sanitar Orășenesc Baia Mare a trimis mostre de apă la laboratorul de bacteriologie și chimie din Satu Mare. Rezultatele au atestat faptul că uzina de apă deservea populaţiei apă de băut „curată, moale, lipsită de bacterii și elemente străine, din izvoare închise din muntele Gutin, prinse la o depărtare de 27 km și conduse prin reţea de ţevi de fontă subterane”.

Este oportună amintirea, în acest context, a unor detalii legate de rezervorul de apă al vechiului apeduct al orașului, edificiu construit în anul 1910 (azi pe str. 8 Martie), foarte important odinioară pentru populația orașului nostru. Această construcție, puțin cunoscută de băimăreni, este astăzi un important monument de arhitectură industrială, trecut relativ recent în Lista Monumentelor Istorice. Construcție masivă, placată cu piatră de calcar, cu pilaștri și goluri rectangulare, cu accesul principal surmontat de un fronton ornamental în care domină elementele componente ale vechiului sigiliu octogonal (mijlocul secolului XIV) al orașului medieval Baia Mare. Reprezentarea este executată în basorelief din piatră. În interior se mai păstrează urme ale stilului „1900” pe câteva plăci de faianță care mărginesc pereții. Edificiul adăpostea odinioară patru bazine mari destinate filtrării apei. Acestea erau dispuse câte două pe două laturi, ajungându-se la ele pe scări de piatră cu balustrade cioplite în relief.

Astfel de construcții au fost ridicate în mai multe orașe transilvane, printre care și Baia Mare, la sfârșitul secolului XIX și în primele decenii ale secolului XX. Multe dintre acestea au dispărut, altele și-au schimbat aspectul inițial după extinderea capacității lor. Sunt puține cazuri în care s-a păstrat clădirea inițială și mai puține în care a fost salvată dotarea tehnică, respectiv mașinile cu care era pompată apa la distanțe mai mari. Baia Mare face parte din prima categorie, adică rezervorul de apă de aici a scăpat ca prin minune de distrugerea integrală (pentru a doua categorie amintim uzina de apă din Cluj-Napoca).

Revenind la esența prezentării noastre din acest capitol, în primăvara anului 1931 au fost finalizate documentele care atestau faptul că în oraș exista un stabiliment de hidroterapie numit Sanatoriul Wagner. Situat în apropierea parcului „Regina Maria”, sanatoriul înființat de medicul Wagner József (medic primar la Direcțiunea Minelor din oraș) a fost inaugurat la 26 august 1922.

Evenimentul, important pentru oraș, a avut parte de prezența, alături de autorităţi, a „notabilităţilor” din oraș, a medicilor băimăreni și din împrejurimi, a reprezentanţilor presei și, desigur, a băimărenilor de rând, mândri de ceea ce se întâmplă în orașul lor. Cu toate că avea o capacitate relativ mică (asigura tratarea concomitentă a unui număr de 8 pacienţi), în noua instituţie sanitară se tratau tulburările metabolismului, sifilisul, reumatismul, diabetul, intoxicaţiile cu diferite metale, bolile sistemului nervos central și periferic, afecţiunile stomacale. În anul 1938, la sanatoriu nu se tratau decât bolnavii trimiși de Casa Muncii C.F.R., în conformitate cu prevederile unui contract încheiat între cele două instituţii.

În anul 1927, când a murit medicul Wagner, stabilimentul a intrat probabil în posesia unui alt proprietar, iar în anul 1930 (când Baia Mare a obținut statutul de staţiune), sanatoriul se afla în proprietatea lui Alexandru Breban (protopop greco-catolic) și se situa pe strada Dimitrie Bolintineanu nr. 16 (azi, str. Petőfi Sándor).

În perimetrul său, sanatoriul cuprindea trei clădiri. Primele două aveau parter și două etaje, iar a treia doar parter (aceste edificii se păstrează și astăzi). Totalul de vizitatori care puteau fi primiţi era de 90 de persoane. În cea de a treia clădire funcţiona și un restaurant cu o capacitate de 70 de persoane. Preţurile camerelor variau și ele. Astfel, pentru o cameră cu un singur pat, turistul putea plăti între 100 și 140 de lei, în timp ce pentru o cameră cu două paturi între 160 și 280 lei. La restaurantul propriu, pentru un mic dejun se plăteau între 20 și 35 de lei, prânzul era între 40 și 60 lei, iar cina între 30 și 50 lei.

Au fost, de asemenea, întocmite documentații ce vizau planul orașului, în care se specifica zona declarată staţiune climatică, (adică malul drept al râului Săsar) și zona care nu era cuprinsă în aria climatică (malul stâng al Săsarului) – terenul din această zonă fiind rezervat pentru dezvoltarea în viitor a staţiunii. Se avea în vedere și un plan de amenajare a pădurilor orașului din jurul staţiunii, având în vedere frumoasele dealuri din partea de nord a orașului aflate în imediata apropiere a stațiunii.

De altfel, programul de dezvoltare progresivă a staţiunii era unul complex, împărțit, așa cum rezultă din cele spuse mai sus, în două sectoare: orașul propriu-zis, în care se desfășura întreaga activitate comercială și industrială și unde se aflau majoritatea fabricilor și partea din dreapta râului Săsar, declarată staţiune climatică. Legătura dintre oraș și staţiune se făcea prin aleea care mergea paralel cu Câmpul Claustrului, prin care se intra mai apoi în parc.

Regulamentul Interior al Staţiunii Climatice Baia Mare stătea la baza conducerii stațiunii și trebuia respectat cu strictețe. Avea zece capitole și 57 de articole. Acestea făceau referire la perimetrul staţiunii, salubritatea și igiena publică, precum și la localuri și locuinţe, la circulaţia autovehiculelor, la parcul Regina Maria, la condiţiile de funcţionare a instituţiilor sanitare climatice, la comisia locală climatică, la construcţii și lucrări edilitare, precum și la zonele de protecţie a staţiunii.

Dintre regulile și dispozițiile adresate tuturor locuitorilor, menționăm câteva: „Măcelăriile, brutăriile și cofetăriile trebuiau să fie în permanenţă curate, era necesar ca lucrătorii să poarte șorțuri și bonete curate, produsele trebuiau protejate de praf și diferiţi microbi. Carnea și peștele erau interzise a se comercializa în pieţe, ci doar în hale speciale. Proprietarii de hoteluri sau locuinţe particulare capabile să cazeze vizitatorii trebuiau să raporteze Comisiei Locale, pentru a primi certificat de funcţionare și pentru a putea fi vizitate de medicul orașului. Casele sau camerele nu puteau fi închiriate în timpul sezonului dacă proprietarii erau bolnavi, dacă nu existau camere suficiente și pentru familiile acestora, dacă încăperile aveau umezeală(…) ”.

Personalități ale orașului, avocați, preoți, ingineri, economiști, industriași, medici, profesori, foști primari, primari în funcție, funcționari, au fost implicați în conducerea stațiunii: Alexandru Breban, dr. Ioan Bohăţiel, ing. Alexandru Iancu, dr. Ioan Selegianu, dr. Szentmik Iosif Edmund (medic) dr. Adalbert Hochteil, ing. Ludovic Fabian, dr. Traian Pop, Vasile Mureșan, dr. Alexandru Racoţi, dr. Ajtai Nagy Gábor; Krizsan Paul, Alexandru Manu, dr. Teofil Dragoș.

În anul 1936, la 12 decembrie, autorităţile locale au decis să trimită un memoriu la minister în vederea dobândirii statutului de staţiune climatică și pe timpul sezonului de iarnă, deoarece existau facilităţi pentru practicarea sporturilor de vară și de iarnă pe raza orașului. Documentul afirma, printre altele: ,,În acești munţi din nemijlocita apropiere a orașului, ca de exemplu Dealul Pleștioara, în urma situaţiei lor, ușor accesibilă sunt amenajate frumoase locuri pentru schiuri, iar distanţa apropiată, de 5-10 minute de la centrul orașului, face ca, în timp favorabil zilnic să fie ticsite de vizitatori și schiori…”

Demersul, reluat de mai multe ori în anul următor, nu a fost încununat de succes, ministerul refuzând solicitarea de a declara orașul Baia Mare ca staţiune de iarnă. Ultimii ani din deceniul patru al secolului XX au însemnat și declinul staţiunii climatice Baia Mare. Situaţia politică internă complicată, marcată de instaurarea, în anul 1938, a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, noua legislaţie adoptată în diferite domenii au contribuit la această situație. Având la bază prevederile noii legi administrative, autorităţile de la București au hotărât retrogradarea staţiunii climatice Baia Mare, de la staţiune de interes general la staţiune de interes local, stârnind revolta autorităţile locale și a presei.

În numele tuturor locuitorilor, Alexandru Breban, patron al Sanatoriului Wagner (canonic prepozit al Episcopiei Greco-Catolice, fost primar al orașului și fost parlamentar), împreună cu dr. Anton Turcu (și el fost primar al orașului), au luat iniţiativa elaborării unor materiale de protest, care au fost aduse la cunoștinţa publicului, prin intermediul publicației locale „Cronica”. Iată un fragment din acel protest scris:

,,Domnule Ministru! Domnule Președinte! Subsemnaţii cetăţeni ai orașului Baia Mare fiind informaţi că s-a cerut Onor. Ministerului de Interne scoaterea acestui oraș din rândul staţiunilor climatice, respectuos îndreptăm protestul nostru contra acestui fapt, rugându-vă cu onoare și unanim ca să binevoiţi a interveni pentru a sista luarea unei hotărâri nefavorabile în această privinţă, dispunând ca orașul Baia Mare să fie menţinut și mai departe ca staţiune climatică, îndeplinind în această privinţă toate condiţiunile legale … Este un centru de turism recunoscut. Are parcuri, livezi și păduri chiar în oraș, cu un aer plin de ozon și un cer albastru, apreciat deja de zeci de ani de pictorii cei mai renumiţi ai ţării și ai străinătăţii, din care motiv a fost supranumit ,,Barbizonul Ardealului”.

Însuși în oraș sunt staţiuni de băi, hydroterapie, sanatoriu, baie de arsenic la Usturoi etc. Sportul este dezvoltat, prin mai multe cluburi, un centru pentru sportul de iarnă, bob, schi la ,,Izvoare”, la înălțime de 1000 metri, cabane, case de adăpost etc. Mii de vizitatori vara și iarna pentru vilegiatură, sport, turism și week-end, atât din ţară, cât și din străinătate, vin aici pentru refacere. Orașul are un colorit curat românesc și este situat într-o regiune pur românească.

Vă rugăm, Domnule Ministru, să primiţi asigurarea profundului nostru devotament”. La rândul său, Primăria Baia Mare a cerut lămuriri din partea Oficiului Naţional al Turismului în luna februarie 1939, menţionând că vestea conform căreia orașul Baia Mare nu mai este staţiune a venit cu un ordin din partea Prefecturii Judeţului Satu Mare. Nu știm cu exactitate pentru cât timp a mai fost Baia Mare staţiune climatică, un document din 16 iunie 1940 menționând-o ca staţiune de interes local.

După decizia luată la Viena în 30 august 1940 (inițiatorii germani și italieni au definit actul ca fiind un „arbitraj”, dar practic a fost un „dictat”) Transilvania de Nord (și, implicit, Baia Mare) a ajuns în cadrele teritoriale ale Ungariei. Nu cunoaștem, în acest moment, dacă Baia Mare a avut, pe parcursul anilor 1940-1944, statut de stațiune locală. Cert este că, după revenirea administrației românești, regimul comunist, care s-a instaurat treptat, a avut alte priorități în zonă.

SURSA FOTOGRAFIILOR: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Baia Mare, Colecția de fotografii și cărți poștale ilustrate

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE (SELECȚIE)
RUSU Viorel, POP Lucia, Povestea lor, istoria noastră. Personalităţi băimărene înainte şi după anul 1900, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” 5, Baia Mare, 2019.
RUSU, Viorel, POP, Lucia, O istorie ilustrată a orașului Baia Mare. 1800-1950. Mărturii documentare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” 6, Baia Mare, 2020.
RUSU, Viorel, POP, Lucia, Clădiri, edificii, monumente și statui cu poveste. O altfel de istorie a orașului Baia Mare, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” 8, Baia Mare, 2021.
TŐKŐLYI, C. Robert, Turismul băimărean în perioada interbelică. Studiu de caz: Stațiunea climatică 1930-1940, în „Revista Arhivelor Maramureşene”, nr. 2, Baia Mare, 2009.
TŐKŐLYI, C. Robert, Primarii oraşului Baia Mare în perioada 1919-1950. Cronologie şi câteva date personale, în „Revista Arhivelor Maramureşene”, nr. 7, Baia Mare, 2014.
TÖKÖLYI, C. Robert, Personalitățile Unirii din zona Baia Mare, în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 11, Baia Mare, 2018.
WOLLMAN, Volker, Patrimoniu preindustrial și industrial în România, vol. I, Editura Honterus, Sibiu, 2010

Dr. Viorel Rusu – director Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Lucia Pop – muzeograf

Citește și

Secvențe băimărene interbelice (I). Școli și dascăli de odinioară