Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!
VII
Numele meu este Osima Michl. Am acum douăzeci şi şase de ani. Când rănesc pe cineva e greu să rabde. Eu ştiu că voi da seama de faptele mele. De asta am mare grijă ca însemnările mele să nu cadă pe mâna oricui. Scriu, am reînvăţat acum doi ani. Nu încerc a zminti minţile altora. Nu sunt căsătorită. Am doi copii. Pe Sebastian de şase ani. Pe Katharina de opt ani. Nenea Josef Kraft care s-a căsătorit cu mama Michl mi-a cumpărat casa din munte unde locuiesc de nouăsprezece ani. O casă de lemn, vopsită în negru. Se vede bine aspectul lemnului vechi.Cu cruci întoarse, pictate pe pereţi. Vopseaua s-a şters. De-abia se mai văd.Oamenii din Herina spun că țin o vacă de lemn, în podul casei. Că urc cu găleata goală şi cobor cu găleata plină de lapte. Dar aici în munte oamenii au doniţe pentru lapte şi nu găleţi cum zic cei din vale, adică din Herina. Nu, nu e adevărat. Nu am aşa ceva. Lapte îmi aduce rusca bătrână, pentru Sebastian şi pentru Katharina. Rusca a avut o străbunică. O babă. Casa în care locuiesc a fost a ei. În Herina se spune că baba asta era o vrăjitoare şi că a fost găsită-n curte, moartă, cu ochii şi faţa mâncate de pisici. Dar pe aici nu sunt pisici. Nu pot trăi la frigul muntelui. Le place prea mult căldura.
În Herina se spune că baba intra în casele oamenilor sub formă de căţea care apoi se retransforma în femeie. Străbunica ruscăi era măritată. Rusca ştie de la străbunicul ei că, de câte ori se trezea din somn, patul nevestei era gol. O căuta prin casă şi prin curte, dar nu dădea de ea. Nevasta apărea doar dimineaţa udă leoarcă. Dar astea sunt poveşti din alte vremuri. Vrăjitoarele nu umblă toate nopţile şi nu se întorc ude leoarcă de dimineaţă. Străbunica ruscăi poate că era strigoaie. Mai degrabă.
În Herina mie mi se zice: ”Vrăjitoarea din munte”. Dar nu mă interesează ce zic oamenii. Am casă. Trăiesc împreună cu băiatul Sebastian şi cu fetiţa Katharina. Când mama Michl a rămas singură cu mine, era tânără, ca mine acum. Îmi amintesc când tata Michl s-a dus în cimitir. În zilele alea am cunoscut făptura cu sită roşie pe cap. A rămas cu mine toţi anii ăştia, a fost sfătuitorul meu. Noaptea umblă pe străzile Herinei. Când Sebastian şi Katharina se joacă pe afară, vine în casă. Ne sfătuim. L-am numit-o Michliduţă. Dupa tata Michl. Mi-a spus că de o perioadă trăieşte cu văduva Theresa Martinger. Bărbatul i-a murit de trei ani. Era brigadier silvic în munte.
Tata Peter Michl a fost un bărbat frumos. Purta pălărie verde şi haină verde. Mustaţa și-o aranja la oglindă cu o perie cumpărată de la domnul Mihai Reviczky. Cum a murit, mama s-a și adunat cu nenea Josef Kraft. Au plecat la Viena. De atunci m-am mutat eu în căsuţa asta. Mama i-a făcut lui Josef Kraft trei băieţi. Peste ceva vreme a fost părăsită iar. Nenea Josef Kraft a murit într-o dimineaţă de vară, în casa lui, în timp ce cânta la un violoncel. După câţiva ani am aflat că şi Mama Michl s-a dus nu mult după nenea Josef Kraft. Într-o zi am primit în căsuţa mea trei băieţi, mărișori. Mi i-a adus domnul Comisar de poliţie. Mi-a spus: „Ăștia sunt frații tăi. Trebuie să ai grijă de ei.” M-am bucurat și am socotit: doi și cu trei fac cinci! Cinci copii și cinci animale fac zece! Aveam și patru gâşte şi un câine. Mă ocupam intens de gospodărie. Mă ajutau frățiorii. Iarna trăiam izolați. Nimeni nu mai trecea pe la noi. Aveam și un renume prost. Rareori venea în curte câte un tăietor de lemne. De aceea m-am bucurat când au venit frăţiorii mei. Nu aveam nici măcar calendar. În munte stau oameni harnici care lucrează cu pădurea. Plătesc o taxă fixă autorităţilor din Herina. Ei şi-au stabilit-o. Dacă Herina ar vrea să le-o mărească, s-ar muta mai sus. Dar nimeni nu vrea aşa ceva.
Fraţii mei au stat în căsuţă patru ani. Într-o zi de vară s-au hotărât să plece în lume. Le-am pus câteva haine în genţile cu care veniseră, i-am îmbrăţişat. Doamne, cât am mai putut să plâng! Au coborât strunga muntelui şi au dispărut în pădure. N-am mai auzit nimic de ei. Poate au întâlnit-o pe zâna cea bună care i-a ajutat. Doar să nu le fi tăiat calea câinele negru ! N-am cum să aflu.
Tăietorul de lemne a bătut la uşa căsuţei mele. I-am deschis. S-a dezbrăcat, n-a scos o vorbă. I se făcuse ca un foc viu peste tot spatele. Ca nişte buburuze. L-am întrebat pe Michliduţă ce trebuie făcut. Am luat jăratec din sobă. L-am băgat de trei ori într-o cană cu apă şi de trei ori în pământ. Am mers numai cu spatele, de la sobă la cană şi de la cană la pământul din curte. După trei zile tăietorul de lemne avea spatele curat. După două săptămâni mi-a adus o căruţă încărcată de lemne. Pentru la iarnă.
Am mers în pădure să caut buruiana Lilion. O fierbeam. Cu zeama aia mă dădeam pe faţă. Pielea era catifelată şi curată. Nu mai aveam nevoie de pudăr ca fetele din Herina.
De fapt, tatăl Katharinei mele e chiar tăietorul de lemne. După ce i-am vindecat pielea spatelui vroia să mă prindă în pădure. Fugeam foarte iute. Mă ascundeam după copaci. Cu cizmele lui grele nu putea să facă mare brânză. Striga: ”Hei, hei, frumoaso, stai că nu-ţi fac nimic.” Cam bănuiam ce vrea de la mine şi n-am lăsat după el. Apoi, am zis că vreau sa aflu cum e cu un bărbat. Tăietorul de lemne m-a privit cu gura cascată. Eram desculţă, aveam doar o rochiţă pe mine. Mi-am cusut-o singură dintr-o basma veche. M-a mângâiat pe părul meu lung, pe pielea spatelui. Am simţit cum iau foc. Degeaba am spus: nu! Că era: da! M-a mângâiat pe urmă peste tot…eu nu ştiam cum se face, dar mi-a arătat el: „Aşa, vezi, aşa trebuie… ”, zicea și făcea și mă-nvăța.Vorbă și faptă. Mi-a trecut repede frica. M-am bucurat să mă simt femeie. Tăietorul de lemne a fost foarte delicat și înţelegător cu mine. După aia ne-am întâlnit din ce în ce mai des. Mă aştepta întins pe iarbă. Katharina s-a născut într-o zi de iarnă. A venit rusca și m-a ajutat să nasc.
După doi ani l-am făcut pe Sebastian cu un cioban. Nu ştiam cum îi cheamă pe niciunul. Nici ei pe mine. Nu i-am întrebat. Nu m-au întrebat.
Mi-a spus rusca că tăietorul de lemne a murit înainte de a se naşte Katharina. Pe când mergea la exploatarea de lemne. Era beat, a căzut din remorca tractorului şi s-a dus. Nevasta lui a spus că eu i-am făcut eu vrăji. N-am ştiut nimic. Mi-a părut tare rău după el.
Ciobanul a dispărut și el. S-o fi dus cu turma lui pe alt munte.
Câinele negru e o dihanie mare care stă neclintită pe o crăpătură de stâncă. Îi curg balele din gură. Nu e bine să te apropii. Îl poţi privi doar de departe. Trebuie să te tot duci. Dacă te opreşti, curios, te atrage, te ia cu el, te linge pe faţă. Are o limbă fierbinte şi puturoasă. Câţiva oameni din Herina au făcut eczemă şi buboaie. Au venit să-i lecuiască rusca. Le-a căutat plante care trebuie culese în anumite zile la anumite ore şi apoi uscate bine. Din ele se fac alifii. Te vindeci. Rusca m-a învăţat şi pe mine meşteşugul.
Tot ea mi-a arătat cum poţi face dintr-un om întreg un om doar pe jumătate. Adică, un beţiv. A luat un gât de gâscă, i-a turnat prin el rachiu unui brigadier silvic. A rostit câteva vorbe: ”Aşa cum nu poate gâsca fără apă, să nu poată Christof Maidl fără rachiu”. Dar după o lună de zile l-a dezlegat din patima în care căzuse.
Va urma
Marian ILEA
Citește și:
„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a VI-a
