Laura Cătălina Dragomir: Sunteți scriitor sau vă simțiți așa?
Marian Ilea: Sunt autor de poveşti, spun poveşti peste tot. Şi interviul ăsta mi-ar plăcea să iasă ca o poveste. Important e, cred, să ai stilul tău, felul tău de a le spune. Vezi povestaşii care trăiau în America de Sud şi purtau poveştile dintr-un loc în altul. Pentru un blid de mâncare. Aşa zic că mi-a plăcut să fiu şi aşa am fost.
Laura Cătălina Dragomir: Probabilitatea cooperării stă în mâinile actorilor vieții literare. Vorbiți-mi despre toți cei implicați în proiectul „Acei minunați ani”!
Marian Ilea: De aceea cooperarea, actorii vieţii literare din România, succesul unui scriitor, sunt esenţiale în lumea de azi… nu erau însă aşa în lumea poveştilor. Foarte mulţi oameni se află în spatele cărţilor mele. Începând cu fiul meu, Alexandru, care mi-a făcut coperta, fratele meu şi soţia lui, Dominique Ilea, Ramona Tomoiagă… scriu pe hârtie cu pixul şi apoi dau textele la cules. Nu lucrez cu computerul. Aşa că o întreagă echipă pune umărul şi o face bine. A făcut-o bine şi la „Acei minunaţi ani”.
Laura Cătălina Dragomir: Viața se petrece mereu. Am întrebat despre trecut, întreb și despre acum. Chiar zilele acestea am putut vedea pe pagina dumneavoastră de Facebook și pe cea a lui Mircea ( n. r. Bochiș) că a apărut „Frizeriile din Medio Monte”. Ce-mi povestiți despre carte, ce-mi confirmați, ce urmează să descopăr ulterior ca cititor?
Marian Ilea: Despre „Frizeriile din Medio Monte” şi colaborarea mea cu artistul plastic Mircea Bochiş, pot să spun că suntem vecini (peste drum) în Baia Sprie. Cartea care a apărut, face parte dintr-o trilogie despre: Medio Monte, Mittelstadt, Felsobanya sau Baia Sprie. Eu dau textul, iar Mircea ilustrează, scrie pagini de mână, şi apar aceste cărţi. De obicei, Mircea scrie şi câte un Manifesto.
Despre textul „Frizeriile din Medio Monte”, îţi spun că, iniţial, a fost citit la Cenaclul „Junimea”. Ovid S. Crohmălniceanu mi l-a cerut. L-a dus acasă să-l mai citească. Era lucru rar. Duminică dimineaţa m-a sunat. Locuiam în cartierul Balta Albă. M-a rugat să vin la el acasă să bem o cafea. Era un lucru şi mai rar. Mi-a explicat unde stă, punct de reper fiind Ambasada Angliei. Am ajuns. Am stat la cafea. Am povestit despre text. „Îmi place foarte mult. Aş mai fi citit măcar încă o dată atâta text. Dar… ce ai vrut să spui în el?”.
N-am înţeles atunci. Apoi a apărut Mircea Bochiş cu ideea „Frizeriilor din Medio Monte”. Am adăugat texte cu frizeriile şi am integrat textul cel vechi. Aşa s-a născut partea a treia a trilogiei cu Medio Monte.
Laura Cătălina Dragomir: Văd lucruri asemănătoare doar scrisului, văd fidelitate agresivă numelor cunoscute, văd cărți care „se rezolvă”. Cum se scapă de genul ăsta de sectarism?
Marian Ilea: Că-n lumea literară se rezolvă multe… aşa o fi. În orice literatură a oricărei ţări, s-au tot rezolvat multe. La noi, însă, să nu uităm ceea ce spunea Alexandru Vlad (mare prozator şi bun prieten pe care l-am întâlnit pe Vîrful Vlădeasa cândva): „La noi succesul e perisabil”, spunea… şi avea, şi are dreptate. Când scrii la Baia Sprie, când ai avut toată viaţa buletin de Baia Sprie, sectarismul nu cred că ajunge să te intereseze. Cu Gheorghe Iova, acasă în Baia Sprie, am povestit despre ce se petrece la Bucureşti în timp ce se juca în grajdul grădinii cu două capre şi un ţap. Atunci ţineam animale de care se ocupa socru-meu. „Nu mai plec de aici”, mi-a spus Gheorghe Iova.
Laura Cătălina Dragomir: Berto Romero, unul din importanții comediei spaniole, spunea că „e mai important cum povestești decât ce ai trăit”. Se aplică citatul pentru „Acei minunaţi ani”?
Marian Ilea: E important ce spui şi cum spui. Ar fi ideal să ajungi la a spune/scrie şi lumea să te citească spunând „Ăsta-i Ilea”, numai el spune/scrie aşa. Eu îmi imaginez că povestaşii (avem şi noi în Maramureş povestaşi) trăiau astfel de satisfacţii.
Laura Cătălina Dragomir: Într-o lume în care totul durează puțin, cum menținem cărțile?
Marian Ilea: Închei interviul cu un text din „Diplomele maramureşene din secolele XIV-XV” care tocmai despre ce spui/scrii, şi mai ales cum scrii, depune mărturie: „1411, 21 aprilie, Caşovia (Kosice, Slovacia). Regele Sigismund confereşte lui Stanislau, fiul lui Ioan din Dolha, fraţilor sei Ioan, Georgiu şi Bogdan unchilor sei Georgiu şi Andrea, fiii lui Ioan, Voivod, moşiile Rosalia (azi Rozavlea), Şieu, Strâmtura, Botiza, Petrova, Leordina, Poienile de sub munţi şi Cuhea (ori Bogdan Vodă), mai ales pentru moartea verului lor Michail, fiul lui Elie, căzut în rezbelul contra polonilor”.
Contează foarte mult şi cum spui! Cărţile, ca şi textele maramureşene, ştiu să se păstreze singure atunci când sunt parte a memoriei colective a oamenilor! Dacă nu-s, nu se păstrează. Despre pariul cu posteritatea, e cu totul altă poveste care poate crea, cel mult, confort scriitorilor.
Interviu realizat de Laura Cătălina Dragomir
Citește și
Povestașul moroșan (partea I), interviu cu Marian Ilea
