„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a VI-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Când te numești Josef Kraft, când strămoşii tăi dinspre tată au făcut averi cântând la violoncel în orchestra de la Viena, unde sunt cinci rânduri de loje şi sala e luminată cu gaz, când studiezi primele clase în particular ajungând la un modest grad de perfecţiune, când începi să înveţi să stai cu capul sus aşa cum stă și fierăstrăul cel mare al baronului Popper din Herina, când termini cu copilăria și te duci la şcolile alea înalte şi înveţi la o lumânare de seu, atunci, după toate astea, e și firesc să te apuci să investeşti. Şi când ajungi între oameni străini, trimis de către părinţii tăi, care nu-şi mai doresc cântăreţi de violoncel în familie, e tot firesc să ajungi industriaş şi să înmulţeşti banii.

Şi dacă-i spui părintelui tău, marele violoncelist Kraft de la Viena că Beethoven are compoziţii frumoase dar n-are melodie şi dacă poţi cânta la pian cu un singur deget e semn că-n familia ta lucrurile ar trebui schimbate.

Când am ajuns în Herina şi mi-am pornit fabricile, am scris pe pereţii lor, la poarta de intrare şi-n halele alea, cu litere mari: Istensegits. Şi am fost ajutat.

Şi dacă-n Herina exista un document al Cancelariei Imperiale semnat de un oarecare Friedrich Landmann, în care scria că: „Toţi să fie liberi, să muncească, să construiască, să semene, să are, să fie meşteri de orice fel şi să fie liberi a umbla de bunăvoie prin toate oraşele cu comerţul lor, fie că vor umbla cu marfă vie ori moartă, cu ce or putea, vânzând ori cumpărând prin oraşe, vamă să nu dea nimic”; şi dacă citind acea hârtie te apuci s-o și respecţi şi dacă te mai cheamă și Josef Kraft poţi să faci uitat violoncelul părinţilor tăi, să-ţi construieşti case şi fabrici, să te însori şi chiar să rămâi văduv.

Eu, Josef Kraft, exact aşa am făcut.

Eu, Josef Kraft, am adus meşterii din Silezia. Pe Schimsky, pe Jalowsky, pe Nekelsky, pe Grinsky cu familiile lor.

Eu, Josef Kraft, le-am dat acelora pământ şi le-am făcut case. De-abia apoi le-am spus: Istensegits. Şi ei s-au apucat de treabă. Şi au fost ajutaţi.

XXX

În atelierul „La peria şi ţesala” lui Mihai Reviczky îi apăruseră lacrimi pe obraji. Preotul Lală Marcu, aşezat pe scăunel, cu nasul în dreptul ferestrei ce da înspre gară, privea înghesuiala, şi-un colţ din „ospătăria austriacă” și cugeta:

„Dacă nu era drăguţul acela de Franz Josef să-l roage pe bunul lui prieten să ducă linia ferată şi prin Herina, chiar dacă nodul feroviar era proiectat la Tatariv, n-ar mai fi existat ‘ospătăria’ şi nici oaspeţii. Orice drumeţ are astfel mâncăruri alese şi paturi bune. Cam aşa se fac afacerile. De la o rugăminte de împărat.”

În căldura serii austriecii se aşezaseră pe scaune. Aşteptau răcoarea. Cu mustăţi cârligate, cu dungi de favorite, cu ifosele funcţionarilor veniţi de la Viena, cu doamne cochete, cu copilaşi grăsulii şi neastâmpăraţi care când vor fi mari îşi vor lăsa și ei favorite, mustăţi cârligate…

La „ospătăria austriacă” se mânca şi se bea cumpătat, fără abuz.

„Aşa eşti dumneata, Lală. Cum am spus”, se auzea tremoloul vocii lui Mihai Reviczky, „sunt mândru că am fost colegi o scurtă perioadă, adânc mişcat şi măgulit de vorbele pe care le rostești de la o vreme în plimbările noastre. Pe unele le cunosc. Pe altele nu. Eu sunt doar un om al Herinei, de când mă ştiu, Lală, dar asemena cuvinte de dragoste dezinteresată sunt cea mai preţioasă răsplată ce şi-ar putea-o dori cineva. Când ai venit prima oară, pe peronul gării a fost numai bucurie, promisiuni şi legăminte, Lală. Toate le-ai împlinit, toate s-au ivit parcă din altar, şi-apoi ca preot, dispui de o întreagă gamă de savante şi subtile mijloace retorice, astfel obţii mereu efectele dorite, uneori chiar de un irezistibil comic, ne faci să râdem cu poftă la slujbele de seară. Cu acelaşi succes ne arăţi şi tragicul zbucium din sufletul tău. La început, nu-ţi ascund, m-am cam ruşinat. Unii s-au jurat că nu vor mai pune piciorul în biserică. Alţii s-au întrebat de unde dracu ai venit. De ce ai ajuns tocmai tu în Herina. O singură stare au trăit-o toţi: perplexitatea. Domnia-ta Lală ai fost mereu în prima linie. Ai fost nedreptăţit deoarece eşti prea plin de calităţi remarcabile. Însă prin puterea ta, modestia, și vorbele tale ai smuls simpatia tuturor. A apărut entuziasmul, Lală. Trebuia să-ţi spun toate astea. Dincolo de studii şi talent, cu greu am putea avea un altul care să te poată egala.”

XXX

Nu a trecut mult de atunci. Strigau fetele după mine: „Rebecca, hai la târg”, „Rebecca, hai la dans”. Nu mergeam. O tânără de la Kochschule din Tatariv trebuia să respecte regulamentul. Tot ce se întâmpla în Herina se afla imediat în Tatariv. Și viceversa. Umbla după mine domnul Comisar de poliţie Otto Engel. Nu mă lăsam prinsă. Am gânduri serioase cu tine, îmi zicea. Fugeam la prietenii Volfel şi Serfais care aveau fabrica de zahăr şi mica rafinărie de petrol. Pe băiatul acela de optsprezece ani care era servitor al pălărierului Merchiel l-am iubit. Îl vedeam în fiecare zi când veneam în Herina. Îl visam noaptea în patul în care dormeam la internat, în Tatariv. Aducea cu căruţa nisip de la râu. Când a rupt proţapul s-a înspăimântat, s-a aruncat în râu înecându-se.

Mama avea faţa rotundă, era gospodină și nu putea sta locului.Vopsea pereţii casei cu roşu, verde ori albastru. Punea culoarea cu nemiluita ca să strălucească. Scotea perinile grose la aerisit. „Să vadă lumea că avem”, îmi zicea. Tata avea ochi albaştri, păr buhos şi barba lungă.

Când veneau oaspeţi cu trenul, fugeam la gară. Ieşeau călăreţii cu steaguri şi pompierii orăşeneşti să primească delegaţiile. Trăsura cu patru cai a lui Peter Michl era împodobită cu flori.

Mă speriam când trecea prin faţa casei noastre bătrânelul beţivan Istrate Floce care era toboșarul Herinei. Odată a strigat: „A fost găsit un copil mort pe care o femeie întâi l-a născut apoi l-a sufocat şi pe urmă l-a îngropat”.

La Kochschule în Tatariv, călugăriţe venite din Colomeea ne învăţau arta gătitului şi lucruri despre viaţă. Ne spuneau că-n lume e multă strâmbătate şi făţărnicie, că Josef Kraft din Herina e un om hapsân, amestecat în tot felul de afaceri dubioase.

Mergeam la râu. Doamna Mattira Friedwagner zicea: „Curcubeu se vede, un cerc mare pe cer, care iese dintr-o apă mare, la un capăt, şi celălalt capăt se cufundă în altă apă mare. Sorbeşte din amândouă apele. Se spune că sorbeşte până se umflă şi atunci se ridică şi aruncă în soare apa din el.”

După ploaie şi vânt şi negură şi trăznet, întotdeauna ieşea soarele. Și viceversa. Asta era rânduiala. Doamna Mattira Friedwagner ne ducea la plimbări lungi prin munţi. Era secetă. Ne spunea că numai cărămidarii de la marginea Tatarivului poartă vina. Că le trebuie uscăciune pentru meseria lor. Că ei ţin în frâu umezeala. Ne punea să ne furișăm la cei care nu dădeau drumul ploii. Furam cărămizi. Doamna Mattira Friedwagner muia teglele şi când se desfăceau începea să picure. Apoi, ploua o săptămână întreagă. „Să rămână secretul nostru”, zicea domana Mattira. Şi aşa rămânea.

Când am auzit, în Tatariv, că-ntr-o noapte de doisprezece spre treisprezece aprilie, şase tâlhari au împresurat casa acelui Josef Kraft, că au intrat peste el, că l-au bătut cu funii udate în apă şi l-au prădat de teancuri multe și de monede de aur şi argint, puse-n ciorapii femeii lui, m-am bucurat tare.

Plimbările prin locuri împădurite, cu poieni şi iazuri, cu câmpul și cu râul, erau lecţii de viaţă.

Doamna Mattira Friedwagner ne spunea: ”Să fiţi atente la ofiţerii şi soldaţii din garnizoană. Schimbă rozetele de la chipie şi le înlocuiesc cu altele după felul în care îşi schimbă stăpânele inimilor. Să fiţi atente la cei plini de viaţă care sunt talentaţii noştri diletanţi”.

Între Tatariv şi Herina era o oră bună de mers pe jos. Apoi a apărut Peter Michl. Mă ducea cu trăsura cu patru cai. Punea flori ca la sosirea oaspeţilor în Herina. Am zis, nu! nu! și iar Nu! Nu s-a lăsat. După câteva săptămâni am zis un singur DA, şi toate s-au sfârşit, şi au început altele.

Mama îmi zicea: ”Rebecca, mai sunt şi alţi bărbaţi! Nu te grăbi! Alege!” Peter Michl venea des în Tatariv. Se ascundea în pădure şi pândea fetele. Mă pândea, de fapt, pe mine. O supraveghea pe doamna Mattira Friedwagner. Mă plimba cu trăsura prin Tatariv. Într-o sâmbătă m-a dus printre munţi până-n Colomeea, până la oraşul ăla mare, cum n-am mai văzut. De-o parte a drumului era râul. De cealaltă: căsuţe frumoase cu muşcate la ferestre. Am oprit la hanul lui Loy. Slugile de acolo erau unguroaice de o frumuseţe pe care n-o observa nimeni. Peter Michl era cunoscut de toată lumea. La întoarcere mi-a spus: ”Rebecca, drumul pe care am fost e al hoţilor, aşa-i zice de zeci de ani.”

Doamna Mattira Friedwagner mă învăţase să fiu atentă cu ofiţerii şi soldaţii din garnizoană. Peter Michl nu era ofiţer. În toamnă a venit la Kochschule o doamnă. A căutat-o pe Mattira Friedwagner. A doua zi la cursul de dimineaţă doamna ne-a spus: ”O femeie, un porc a avut. Doamne fereşte. Beteşugul cel rău. Porcul se răsturna, numai cu picioarele în sus. Făcea spume. Se lovea de pământ ca un beţivan aruncat din cârciumă. Vom lua apă într-o găleată. Din locul pe unde se poate trece râul fără pod. Nu ne vom uita înapoi. Orice vom auzi. Doamne fereşte. Cu apa aia vom spăla beteşugul zicând: Sfântă blândă scapă-l dacă a dat de ceva. Scapă-l de nevoie şi de trudă.”

Ne-am dus. Toate fetele am fost acolo. Eu am aruncat apa aia într-un colţ din grădină. Porcul s-a făcut bine.

După o lună de zile, prin octombrie, au venit niște poliţişti la şcoală și au luat-o pe doamna Mattira. Au trimis-o la Lemberg, au internat-o în Pușcărie, secția pentru alienaţi. Doamna Mattira Friedwagner şi-a pierdut minţile. S-a întors în Tatariv în luna mai. A murit după trei săptămâni. De foame.Uitase să mai mănânce.

Părinţii şi-au luat fetele de la Kochschule. Le-au dus la alte şcoli. Eu rămăsesem cu Peter Michl. Ne pregăteam de nuntă. Am ţinut la el dar nu l-am iubit. Era răutăcios. Când venea la masă, se ţinea de nas ca să poată mânca. O aveam deja pe Osima. Răbdam. Mergeam în târg. Mergeam la prăvălii. Stătea la o sută de metri de mine. Îmi supraveghea întâlnirile, discuţiile, cumpărăturile. Era leneş. Se trezea târziu şi ieşea cu trăsura prin Herina. Mama şi tata ne ţineau cu de toate. ”Lasă-l! Lasă-l, Rebecca!”, zicea mereu mama. Dar Osima creştea în fiecare zi. Trebuia să aibă și ea o mamă şi un tată.

Într-o seară mi-a spus povestea cu Mattira Friedwagner. El o pârâse comisarului de poliţie. A făcut-o pentru binele nostru, așa a zis. De atunci nu i-am mai zis nimic. Făceam mâncare. Ieşeam în curte. Mă jucam cu Osima. Mergeam săptămânal la preotul Lală Marcu. Mă mărturiseam: ”Mai rabdă, Rebecca”, zicea părintele.

Când a prins să se topească la muşchi, când a dispărut în ceaţă, mi s-a făcut dor de el. Când l-am auzit pe preot mustrându-l la groapă, m-am supărat rău.

L-am găsit apoi pe Josef Kraft. Un adevărat domn. Am rezistat câteva luni de zile la orice propunere. După care am zis da. Doamna Mattira Friedwagner n-a avut dreptate când ne-a vorbit despre Josef Kraft. Nu e defel hapsân. E un bărbat care vorbeşte frumos despre sunetele pe care le scot violoncele în marile săli de concerte de la Viena. Vom pleca și noi la Viena. Un văduv şi o văduvă. Ne vom cununa la o biserică de lângă casa lui de acolo. Doresc să mai fac copii. Cu el. Mulţi. Plec din Herina fără mari dureri. Am vorbit cu o fostă colegă de la Kochschule, o ruscă. Stă în munte cu mama ei. Au o casuță de vânzare. Osima va învăţa să locuiască singură. Să se descurce. Josef Kraft i-a cumpărat Osimei casuța aceea pentru o haină nouă, un cal, un sac de grâu şi doi saci de hrişcă.

(Va urma…)