Herina este un tărâm istoric, este aproape un ținut de basm, care ține și de ființa noastră națională, și de faptul că rămâne un tărâm utopic, de vreme ce nu am știut să-l ținem aproape. Se află în Maramureșul istoric, un loc prea puțin cunoscut de majoritatea românilor, dar pe care ”l-a înviat” Marian Ilea în romanul său, ”Herina”, publicat la Editura Cartea Românească. Despre acest ținut, despre această carte, am vorbit cu autorul, care a a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.
-Cum s-a născut povestea orașului Herina? V-au impresionat locurile din Ucraina, vizitate de-a lungul timpului, sau ați întrezărit acolo și câteva dintre personaje?
„Herina” a apărut firesc. Parte a unei trilogii în care se regăsesc două aşezări din Maramureşul Imperial, e vorba de Desiştea şi Medio-Monte, Herina completează ceea ce lipsea din acest spaţiu – un Maramureş uitat de toată lumea, un Maramureş pe care ni-l amintim cu drag fără să ni-l asumăm. În „Herina” e vorba de o astfel de asumare. Există în Sighetu-Marmaţiei un deal numit Solovan, în copilărie obişnuiam să ne jucăm pe-acolo…faine erau vacanţele de vară. Dacă priveai înspre Tisa, îţi spuneai cu teamă: „Acolo e Uniunea Sovietică”. Uniunea asta care ne-a îngrozit copilăria, era şi-n Siberia, şi la Moscova, şi la graniţa cu China. De fapt, era şi-n tinda Sighetului, la doi kilometri de oraş, după ce treceai Tisa dădeai de Solotvino (orăşel al sării dublu imperiale – autro-ungar şi apoi sovietice).
În Solotvino (Slatina) intri dinspre Sighet direct pe strada evreiască. Personajele „Herinei” mi-au mărturisit că trăiau aceeaşi experienţă (sau una asemănătoare) de câte ori priveau înspre Sighet, vedeau turlele bisericilor din oraş, auzeau clopotele care chemau la slujbă creştinii şi simţeau că doi kilometri sunt egali cu şase mii de kilometri. În Solotvino, în Apşe ori la Biserica Albă ucrainenii maramureşeni merg la biserică în costume populare. Limba Română e mai frumos vorbită acolo. Patriotismul românesc e la el acasă. Trăind (câte o săptămână) în spaţiul „Herinei”, ascultându-i pe profesorii de la şcolile româneşti (care-şi făcuseră studiile la Cernăuţi, Chişinău, Moscova, Leningradul-URSS-ului) şi stagiatura în locuri unde ajungeai după câte zece zile de mers cu trenul, mi s-a părut incredibil că din cauză de doi kilometri distanţă o lume a Maramureşului a învăţat să trăiască altfel decât noi.
Personajele care apar în carte sunt de-ale locului. Femei, care au făcut avere în Siberia unde maramureşencele sunt considerate crema muncitoarelor harnice ale Rusiei, se află în cartea asta. Oraşul născut din poveştile lor mai are un segment mittel-european: armata, raporturile dintre comandanţi şi soldaţi, războaiele …segment care lipsea din Desiştea sau din Medio Monte. Nu e suficient să cunoşti locurile, să te impresioneze ca să scrii o carte, e nevoie să-ţi asumi spaţiul acela. Cred că mi l-am asumat fără nici o emoţie.
-În 2015, ați publicat la Editura Eikon volumul ”Berăria Luther”. Care au fost ecourile acestei apariții și de unde a apărut ideea de a dezvolta acest volum într-un roman publicat la Editura Cartea Românească?
„Berăria Luther” e o cărticică pe care i-am dat-o prietenului meu Valentin Ajder. Are părţi de proză din „Herina” dar şi alte proze cu o lume a prezentului. E o carte de proză scurtă. Ecourile acestei apariţii editoriale sunt bune. Valentin plimbă cartea asta la toate târgurile de profil. Am fost la o lansare în Cluj şi-am auzit vorbe specifice unui târg, care sunau cam aşa: „Domnule, e nedreptăţit, nu e cunoscut cum ar trebui etc. etc.”. Poate că e aşa. Poate că nu. Scriitorul are datoria asumată să scrie cărţi. În rest, Dumnezeu cu mila.
-”Herina” se concentrează într-un spațiu insuficient cunoscut de românii din celelalte zone ale țării, Maramureșul istoric. Pare un ținut oarecum idilic, boem, care putea fi al nostru, iar acum este împărțit între Ucraina și Polonia. Mai există conștiință românească în acest spațiu? Se mai păstrează urme ale vechiului Imperiu Austro-Ungar, așa cum sunt în toată Transilvania, inclusiv în comportamentul uman?
„Herina” n-are nimic idilic. Că e cu cofetari, că nu apar români, că numele personajelor sunt ca un poem, ca o simfonie sau nu le poţi înţelege ca un cititor sârguincios. În „Herina” numele româneşti au fost stâlcite în toate felurile, de toate comenduirile. În diverse etape istorice, ca să trăieşti binişor, erai obligat să-ţi schimbi buletinul ăla de identitate, de fapt, ţi-l schimba comenduirea fără voia ta. În astfel de condiţii, spiritul românesc a rămas mai puternic decât în alte zone ale României de astăzi unde aveam impresia că ni se cuvine. Adică, spiritul ăsta românesc e al nostru că aşa s-a nimerit. Alţii luptă din răsputeri să şi-l păstreze. „Herina” încearcă să ridice vălul comenduirilor străine de pe acest spirit românesc.
-În afară de călătoriile făcute timp de 8 ani în acest ținut, cum a decurs procesul de documentare pentru ”Herina”?
N-a fost o documentare pentru a scrie cartea asta. E o obligaţie asumată şi, aşa cum am mai spus, e ceea ce lipsea trilogiei mittel-europene.
-Există vreo legătură între Herina imaginată din Maramureșul istoric și comuna Herina din județul Bistrița-Năsăud, coincidență semnalată de un cititor al blogului nostru?
Există la frontiera Ţării Huţulilor un orăşel mărunt (şi ăsta are numele stâlcit de vremuri şi comenduiri), se cheamă Herince, acolo e Herina Maramureşului istoric. Herina din Bistriţa e altceva. Radu Macrinici, dramaturg, îmi spunea: „Abia aştept să citesc cartea asta, de câte ori merg acasă trec pe lângă Herina”. Mai clar, toată lumea românească a auzit (măcar) de Satu-Mare – un oraş cosmopolit, de frontieră. În apropiere de Crucea sau de Vatra Dornei e o comună care se numeşte Satu-Mare. E vreo legătură între cele două aşezări? Poate că da, poate că nu!
-Cum se vede literatura română contemporană din Maramureș?
Literatura contemporană se citeşte şi-n Maramureş, şi-n Bucureşti, şi-n Iaşi ş.a.m.d. Lumea literară, peste măsură de agitată în capitală, se vede bine. Şi scriitorii sunt oameni, au bătălii, strategii, orgolii, tabere. Dacă stai în Maramureş eşti, în mare măsură, ferit de agitaţia asta. Cred că ai mai mult timp pentru scris.
-La prima vedere, jurnalismul este foarte compatibil cu literatura. Cu toate acestea, puțini jurnaliști de cursă lungă sunt și scriitori de literatură. Cum ați împăcat, de-a lungul timpului, aceste două profesii? V-au oferit investigațiile jurnalistice subiecte de ficțiune?
Jurnalismul cred că nu e compatibil cu literatura, aşa cum nici şcolile de felul „Hai că te învăţăm noi să ajungi scriitor”, nu au nici o legătură cu aceeaşi literatură. Era în anii ’50 ai secolului trecut o „şcoală de făcut scriitori comunişti”. Câţi scriitori intrau acolo, atâţia ieşeau. În rest, e doar dorinţa de a scrie care e bună şi aia. Uneori, însă, se întâmplă ca jurnalismul să-ţi scoată la lumină personaje memorabile. Ca scriitor nu poţi rata o astfel de şansă. Dau un singur exemplu. Filmul documentar de televiziune „Rodica e băiat bun” s-a născut dintr-o ştire a unui buletin de profil, la televiziunea unde munceam. După ce a ajuns la Festivalul ASTRA din Sibiu, a devenit piesă de teatru, premieră la ICR în asociere cu Filiala de Dramaturgie Bucureşti a USR, iar astăzi circulă, într-o adaptare a lui Eugen Jebeleanu, prin Europa asta, pe care-o avem azi sub titlul „Ea e băiat bun”.
Aşa că se întâmplă ca jurnalismul să producă întâlniri de bun augur cu literatura. Depinde de scriitor.
Jovi Ene – filme-carti.ro
