„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a IV-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

Poţi să-l plângi un an de zile pe şeful transportului orăşenesc din Herina. Poţi să priveşti în gol când te aşezi la masă, când faci de mâncare, când pui în farfuria Osimei supa de laşte, când faci curat prin curte. Poţi să mergi trei sute şaizeci şi cinci de zile la mormântul lui Peter Michl, să-i duci flori de grădină sau flori de câmp.

După ce trece timpul acela, o aproape absolventă de Kochschule la Tatariv, o femeie tânără se uită prin oraş la fiecare bărbat. Se duce la gară de câte ori vin în vizită: guvernatori ori principi de Coroană.

Când ajungea în oraş ministrul agriculturii, gara era frumos decorată. Trenul sosea precis la ora opt dimineaţa. Guvernatorul, principele de Coroană, ministrul agriculturii coborau pe peron. Mama Michl striga prima: „Trăiască!” Sute de herinieni veniţi, ca la circ, o imitau.

Guvernatorul, principele de Coroană sau ministrul agriculturii pronunțau aceeași frază: „Meinen invigsten Dank den edlen, treven und libl!” Apoi se urcau în „trăsura elegantă cu patru cai” şi porneau spre centrul Herinei.

Mama Michl din văduva lui Peter Michl devenise Rebecca Michl. Se întorcea de la gară. Se oprea în parc. Îl saluta pe domnul Josef Kraft, văduvoiul care avea moara cu turbină și fabrica de amidon şi dextroză unde intrau zilnic douăzeci şi cinci de vagoane pline de cartofi.

Josef Kraft avea patruzeci şi cinci de ani. Îşi construise casa lângă vale, în cornul unei pădurici prin care curgea râul.

Şi ce dacă era aproape bătrân. Şi ce dacă n-avea copii. Şi ce dacă zicea preotului Lală Marcu: „Averea mişcătoare cu hârtiile ei se plimbă de colo-colo, domnule Lală”. O aproape absolventă de Kochschule la Tatariv poate duce o gospodărie în cârcă, poate găti toate bunătăţile, îl poate mulţumi și pe unul ca Josef Kraft şi-o poate creşte şi pe Osima.

Gertruda fusese nevasta proprietarului de moară din Herina. O femeie frumoasă dar stearpă.

Şi ce dacă Josef Kraft îşi va dori moştenitori. De aia era Rebecca Michl în Herina. Să-l ajute, să-l îndrume, să-l procopsească cu odrasle. Oricâte.

Din livada lui Josef Kraft, apa albăstruie şi rece a râului curgea parcă ascunsă până lângă piaţa centrală a Herinei.

Josef Kraft rămăsese orfan. Johann Kraft plecase într-un război şi fiul său primise o hârtie de la guvernator şi o aceeaşi hârtie de la principele de Coroană:

„Dulce et decorum est pro patria mori”.

Un bărbat și o femeie care au trecut prin atâtea, care au simţit apăsări şi dureri în piepturi se pot întâlni, se pot mai ușor înțelege şi pot hotărâ să stea împreună.

Trei sute şaizeci şi cinci de zile trecuse, dimineaţa şi seara, Osima pe lângă casa preotului Lală Marcu. Se oprea la poartă. Privea fix capul de lup sculptat. Apoi striga către ferestrele larg deschise: „ Când o să cresc mare, așteaptă numa’ să cresc mare și-o să vezi ce-o să ți se întâmple”.

X X X

Johann Michl a trăit în linişte şi pace cu vecinii lui în oraşul Landschut. Era comerciant cu prăvălie lângă mica farmacie Talian. Până când a primit scrisoare de la Cancelaria Imperială. Scria pe plic: „Aceasta nu este o scrisoare. Aceasta este o rugăminte”. În aceeaşi zi, în Landschut mai venise încă o astfel de rugăminte, pe adresa farmaciştilor Talian. Era nevoie de comercianţi şi de farmacişti în Herina. Johann Michl şi farmaciştii Talian şi-au făcut bagajele.

Când au coborât pe peronul gării din oraş, impiegatul a fost curios: „Voi sunteţi italieni?” „Si, signore, noi siamo italiani”, au răspuns bucuroşi farmaciştii.

Lui Johann Michl i se închideau ochii. Ajunseseră cu vagonul de bagaje după două nopţi şi trei zile.

Farmacistul: „Poate că e oraşul mântuirii noastre, Johann”.

Comerciantul: „Se lasă iute noaptea în Herina asta, Talian. Pe cărările muntelui o fi plin de lepădături, pe aici nu pot fi decât drumeaguri rupte, cleioase, cu oameni speriați, cu frigul ce se apropie”.

Pe peronul gării din Herina mai coborâseră din acelaşi tren: Gustav Engel, tâmplar în Zips, Adam şi Jozsef Tetiwa, măcelari din Vac, Josef von Zadurawicz funcţionar în Gyula şi Friedrich Zachmann, maistru sticlar la Plsen. Toţi primiseră scrisori cu rugăminți din partea Cancelariei Imperiale. Toți aşteptau să li se repartizeze camere.

Pe când Herina devenea un șantier, se construiau case şi drumuri largi, soseau specialiştii,

ciobanii din munte rămăneau aceeași descântători. Mergeau în crâşme, cereau rachiu pe veresie, luau fetele, le ungeau cu miere de albină, pe frunţi şi pe la subsiori. După o noapte de descântat, fetele alea parcă amuţeau cinci săptămâni.

În vremurile acelea veneau din Tatariv cerşetorii târgurilor dimprejur şi se puneau pe beţii.

Trecuseră deja doi ani de la sosirea lor în Herina.

„Michl, noi trăim aici împreună cu cetăţenii şi mulțumită lor; dacă n-ar fi ei n-am fi nici noi! Dar dacă n-am fi noi, ar fi alții ca noi!”

„Când am ajuns în oraşul ăsta nu erau nici măcar felinare, Talian.”

„Când veneau drumeţii în căruţe care alunecau ca nişte umbre, ţi se cam făcea frică, Johann”.

„E drept și că bărbaţii aveau pălării largi, Talian.”

„E şi mai drept că femeile mergeau noaptea pe dibuite chiar dacă ţineau în mâini lămpi, Johann”.

„Şi-apoi felinarele erau şubrede cu petrol. Aruncau chiorâş lumina, Talian.”

„Aşa a fost pe atunci. Acuma e stradă mare cu prăvălii impunătoare, cu pavaj bun, cu farmacie, cu cafenele. A ştiut Cancelaria Imperială pe cine să roage să vină în Herina, Johann.”

„Mai sunt și bordurile de lut uitate pe margine de drum, care pe timp de ploaie se prefac în ce au fost, Talian.”

„În noroi şi-apoi când se usucă în praf, Johann”.

(Va urma…)