„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a III-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Osima”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

III

Lângă pâlcul de mesteceni, pe câmpul cimitirului, toată negustorimea Herinei era la datorie. Tata Michl era în sicriu. Mama Michl, îmbrăcată în negru se trântea de pământ. Pământul umed de aprilie i se lipise de haine. Osima plângea cu sughiţuri. Când s-a auzit vocea de „bas” a preotului Lală Marcu, toată lumea şi-a lăsat capul în pământ.

„Ooo, dar după viaţa aceasta fi-vom noi cetăţenii vieţii de veci, a luminii sau a întunericului, a raiului ori a iadului. Peter Michl se odihneşte în sicriul făcut de prietenul lui Grosser tâmplarul. Peter Michl, bunul proprietar al transportului orăşenesc adastă în clipa de care atârnă veşnica lui fericire ori nefericire. Pentru ce ne plângem împotriva morţii, dacă pe noi ne lipseşte de viaţă, când moartea e doar capătul ticăloşiei noastre? Au doară nu moartea e calea sigură pe care ducându-ne ne mântuim de toate patimile, durerile şi întristările noastre? Prin moarte în oraşul nostru se mântuiesc: Părăsitul, De Toţi Urgisitul, De Toţi Izgonitul. Moartea ne duce pe noi la odihnă. Rupe lanţurile, dăruieşte slobozenie, şterge lacrimile văduvelor şi orfanilor. Neaşteptat rupe firul vieţii înverşunaţilor şi marilor împotrivnici. Plăcea-mi-ar să fie de faţă toţi înţelepţii Herinei ca să-şi poată cunoaşte neştiinţa lor, întreba-i-aş eu pe ei, oare poate mâna lor şterge de pe nemişcatul crug al ceriului fiinţa LUI, care-n toate zilele aşa lucruri mari şi minunate face, în a cărui voinţă stă a fi ori a nu fi?

Plăcea-mi-ar a-i vedea aici pe cei semeţi, care pe toţi îi micşorează îngâmfarea, întreba-i-aş eu pe aceia: oare nu vor păţi şi ei ce au păţit cei mai mişei; pofti-i-aş aici pe cei bogaţi care fără milă ocărând pe cei săraci îi fugăresc de la uşile lor, întreba-i-aş eu pe ei, oare nu va îndestula trei sau patru rânduri de pământ pe fiecare cuprinzând răcile lor mădulare? Atâtea morţi trec pe dinaintea caselor noastre şi noi nu ne gândim la moarte, atâtea îngropăciuni vedem şi noi moşiile părinţilor le cumpănim. Privim atâţia avuţi din lumea aceasta despărţiţi, totuşi nu ne vine în minte că şi noi cele strânse ni le vom lăsa. Aşa este. Nu ştim ceasul când se va cere îndărăt sufletul de la noi. Şi aşa să trăim noi ca şi cum în clipita următoare ar trebui să ne despărţim de lumea asta ticăloasă.”

Când a terminat predica, ca un cocoş, preotul Lală Marcu s-a urcat pe grămada de pământ din faţa gropii. S-a lăsat tăcerea. În cimitir negustorii cu nevestele lor, cu odraslele lor se uitau speriaţi înspre locul de veci al lui Peter Michl.

Doar meşterul perier avea să-l întrebe a doua zi pe preotul Lală Marcu, în atelierul de lângă gară: „Da ce-ţi veni cu cuvântarea aceea, Lală! Peter Michl a fost un negustor de treabă. L-a dus cu trăsura de la gară la biserică pînă şi pe episcopul din Hust.”

X X X

După ce l-a auzit vorbind la căpătâiul tatălui Michl, Osima a simţit ura. Mult mai tare decât suferinţa. S-a încruntat privindu-l pe preotul Lală Marcu. A uitat să mai plângă.

Trecuse o lună de la înmormântare. Osima Michl venea de la spovedanie ţinând cuminecătura în gură. Până în curtea casei. A scuipat-o pe butucul de tăiat lemne. A ameninţat-o cu toporul. A lovit-o cu ascuţişul de şase ori. Deodată i-a apărut înaintea privirii făptura aceea cu sită roşie pe cap. A primit-o în casă ca slugă şi sfătuitor.

„Toate la vremea lor. Până atunci învaţă în fiecare noapte străzile înguste din Herina”, i-a spus sfătuitorul Osimei Michl.

Osima învaţa să se facă iubită. Îi făcea pe alţii să se urască. Învăţa în fiecare lună câte ceva. Ştia folosi apa de pe om mort sau buruiana dosnică. Primăvara se ducea pe râul Herinei, înspre munte. Asculta prima dată din an tunetul. Lua o piatră rotundă şi se lovea în frunte. Capul Osimei Michl devenea ca piatra. Lovea cu fruntea şi alunga orice duh. Sau îl aducea înapoi. Îmbrăca de sărbătoare cioturile de mesteacăn. Înfigea în ele cuie, gândindu-se la nenea Grosser-tâmplarul. A doua zi îl chinuiau durerile cam în locurile unde erau înfipte cuiele. Osima alerga la ciot. Smulgea cuiele. Nenea Grosser-tâmplarul scăpa imediat de durere. Osima Michl lua o mătură. Mergea la cei bolnavi şi le mătura bolile. Făptura cu sita roşie pe cap o învăţase să folosească plantele colorate împotriva gălbânării ori a bubelor albastre. Osima Michl căuta mătrăguna, o săruta şi-o alinta. O punea la uscat. Făcea din ea prafuri bune pentru iubire şi le vindea în târgul de la Tatariv. Din bani îşi cumpăra păpuşi de turtă dulce. Osima Michl căuta iar mătrăguna, o înjura, o pălmuia. O punea la uscat. Făcea prafuri bune pentru ceartă şi le vindea în târgul de la Tatariv. Din bani îşi cumpăra păpuşi de durtă dulce. Când simţea moliciuni în suflet, când o cuprindea mila nesfârşită, se ducea la muşuroiul de furnici, le muta de trei ori dintr-o mână-n cealaltă. Devenea, din nou, încruntată, aspră. Învăţase să folosească sarea. O aşeza în pantofii fetelor frumoase din Herina. Nu se mai apropia de ele partea bărbătească.

În fiecare zi Osima trecea pe lângă casa preotului Lală Marcu.

„Când o să cresc mare, aşteaptă numa’ să cresc mare şi-o să vezi ce-o să ţi se întâmple”, striga Osima Michl către ferestrele larg deschise. Noaptea se lăsa pe străzile Herinei.

Regulat, în prima vineri din lună, Osima Michl primea câte o carte poştală din Chemnitz. O aştepta, o lua din cutia poştală, o citea. Era semnată „Papa”.

(va urma)

Marian ILEA