Într-o perioadă a modernității dominată de numeroase schimbări politice, sociale, economice și administrative, apariția mijloacelor de comunicare media și a tehnologiei reprezintă un aspect indispensabil în viața omului, în care tradiționalul tinde să fie plasat pe un loc secund. În acest sens, ne-am propus o creionare a activității omului din trecut, cu tradiții și obiceiuri, pe vremea când Comunismul era principalul „filtru” de organizare din toate punctele de vedere.
Astfel, în demersul nostru jurnalistic am identificat pe Viorica și Nicolae Oana din localitatea Rohia, o familie modestă și harnică, pentru care tradiționalul este un accesoriu de nelipsit din casa omului zilelor noastre.
Viorica și Nicolae Oana
Cu recunoștință față de datinile și obiceiurile cu care și-au petrecut copilăria, soții Oana susțin că în ciuda lipsurilor majore pe care lumea le-a resimțit în trecut, omul era mult mai fericit și recunoscător pentru toate. Cu toate că activitatea omului respecta aceeași rutină în fiecare zi, întotdeauna acesta reușea să identifice pozitivismul din fiecare acțiune, aspect care oferă de fapt frumusețea și farmecul perioadei respective.
Astfel, odată cu zorii zilei, pentru locuitorii din mediul rural, asigurarea traiului zilnic însemna o multitudine de activități: bărbații odată ce plecau la serviciu, care pe vremea respectivă însemna: munca la pădure, la mină, agricultura sau creșterea animalelor, femeile se ocupau cu munca casnică: torsul și țesutul în vederea obținerii straielor populare: „trebuia să înmoi lâna în ciubăr, torceai, rășchiai cum era demult și o puneai cu cenușă și fierbeai apă în căldare. După aceea 3 zile o lăsai în apă și trebuia limpezită la râu pentru a putea fi pusă apoi în teară” subliniază Viorica Oana.
Într-un context în care nu existau supermarket-uri, în comparație cu prezentul, procurarea hranei reprezenta una dintre principalele dificultăți pe care omul le întâmpina în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, hrana provenea fie de la animalele pe care gospodarii le creșteau la curte: porci, vaci sau oi, fie din agricultură iar produsul de bază în alimentație era mălaiul, conform celor precizate de Nicolae Oana: „Pâine mâncam doar când era ceva sărbătoare sau o duminica, în rest era numai mălai, nu știa lumea de pâine pe atunci, acum 60 și ceva de ani”. Pentru a menține calitatea hranei, cu precădere a cărnii, aceasta era pusă într-o găleată și coborâtă în fântână pentru a sta la rece.
În ceea ce privește munca câmpului, este și aceasta denotativă pentru dragostea față de obiceiurile autentice, întrucât: „Când mergeam la fân, ne adunam în vale unde ne erau toate animalele și făceam câte o salată cu ceea ce avea fiecare și mâncam, cu mâinile pe acolo, nu avea nimeni nicio grijă. Mai demult, așa se mergea la fân”, susține Viorica Oana.
După o zi de muncă intensă, spre lăsarea serii după ce toată lumea se „așeza” și tineretul mergea la scăldat, casele oamenilor răsunau de râsete și voia bună: A fost altă lume, mergeau vecinii unul la altul. Acum nu mai merg vecinii. Eram copil mic, stăteam într-un pat și veneau la bunicul în cealaltă cameră câte 5 sau 6 vecini și povesteau ceasuri întregi, fiecare ale lui povești. Atâta ascultam…. și acum mă văd. Acum nu mai merge nimeni unul la altul, rar când mai merge” subliniază Nicolae Oana.
Cina este un alt punct important, de unitate familială, căci acesta este momentul în care, acompaniați de multe povești și destăinuiri, membrii familiei mâncau întotdeauna împreună și nu separat. După acest moment, în vremurile respective, ziua se încheia pentru tineret mai ales, cu câteva ore petrecute afară „pe laiță” cu alți vecini, momente care adesea durau până aproape de revărsarea zorilor, când omul era sortit acelorași activități din ziua precedentă.
Tradiție de o mare însemnătate și sfințenie, era și cea care, în perioada sărbătorilor anuale, omul practica postul. De aici reiese dragostea și credința față de datinile religioase când țăranii încercau să se conformeze în cel mai bun mod cu putință, conform celor menționate de Viorica Oana: „Toate posturile noi le posteam, așa copii cum am fost. Vasele le punea să fiarbă în leșie, cenușă cu apă fierbea într-o oală mare, iar când intra postul, toate le puneau să fiarbă să nu fie de dulce. După aceea mergeam la fântână și toate le curățam, le limpezeam acolo și apoi făceam mâncare de post: cartofi fierți, îi tăiam cu ceapă peste care puneam more de varză. Bunica punea în cadă mere, făcea oțet de mere și mâncam cu mămăligă coaptă pe sobă, făcea o mămăligă tare, o tăiam cu ața pe care o punea și se prăjea. Usca prune, usca mere, pere și le punea în cuptor. Nu comentam, că asta era mâncarea casei pe atunci. Acuma mergi pe la Lidl, la Penny și îți alegi tot ce vrei.”
Identitare pentru viața la sat rămân în continuare și obiceiurile populare prin a căror semnificație, conturează splendoarea și unicitatea tradiționalismului românesc din mediul rural. În acest context, sărbătorile care se țineau în sat erau prilejuri deosebite în care tineretul să se cunoască, momente care căpătau culoare prin intermediul obiceiurilor specifice. Astfel, după ce feciorii cereau permisiunea părinților fetelor pentru a le invita la joc, aceștia se întâlneau într-un cadru autentic, unde dansau și mâncau acompaniați de ceterași, unde fetele aduceau mâncarea, iar băieții băutura, până aproape de dimineață. Spre finalizarea evenimentului, aceiași băieți care au invitat fetele, aveau datoria de a le conduce acasă, spre a le „da în seamă părinților”.
„Șezetorile” erau un alt obicei extrem de apreciat, organizate cu scop recreativ în care obiceiurile specifice și schimburile de experiență erau nelipsite, conform celor menționate de Viorica Oana: „Șezetori erau, și noi făceam, dar făceam doar noi astea mai tinere. Eram îmbrăcate si atunci în port popular, și la joc mergeam. Dacă te duceai în seara asta cu o cămașă, mâine trebuia să ai alta. Am mers la una și ieșeam după feciori afară și îți lua o batistă, dar nu ți-o dădea până nu te săruta. Dacă ai vrut să stai, dacă nu, nu îți dădea batista, așa era atunci pe vremuri. Obiceiuri frumoase.”
În zilele noastre, aruncând un ochi spre trecut, putem concluziona că pentru vremea respectivă tradițiile și obiceiurile, dincolo de frumusețea și prețiozitatea lor, au ascuns în esență multă greutate și neputință. În fața atracției moderne a tehnologiei, acestea rămân în continuare relevante pentru valorizarea tradiționalismul românesc, acestea fiind de altfel, purtătoarele unor semnificații speciale cu rol colosal în ceea ce privește formarea individului și a comunității.
Alexandru CHIRA
