O altfel de istorie a oraşului Baia Mare. Clădiri și edificii cu poveste (VI), de dr. Viorel Rusu și Lucia Pop: Piața Centrală, astăzi Piața Libertății (I)

Piața Centrală (Circulus fori), parte componentă a centrului istoric, a prins contur în perioada goticului târziu, respectiv în intervalul de timp cuprins între secolele XIV-XVI. Evoluția acestei piețe pe un parcurs de aproape 700 de ani coincide cu istoria evenimențială și cu evoluția societății, respectiv a comunității băimărene în acest interval de timp.

Oraşul Baia Mare, încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, a beneficiat de libertăţi şi privilegii care i-au conferit statutul special de oraş liber regal, statut păstrat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Atestat documentar în anul 1329 sub numele de civitas Rivulus Dominarum, orașul a devenit repede un important centru economic ai cărui locuitori nu numai că asigurau cele necesare traiului zilnic și achitării obligațiilor feudale, ci produceau și un plusprodus considerabil care era destinat schimbului comercial. În acest context este foarte important să amintim documentul privilegial emis în anul 1347 de cancelaria regelui Ludovic I al Ungariei (1342-1382), act cu un conținut complex, care cuprinde, printre alte multe drepturi acordate orașului Baia Mare și libertatea de a ține „un iarmaroc şi târg, adică un târg de an care să înceapă duminica dinaintea sărbătorii fericitului Gall mărturisitorul (16 octombrie n.n.) şi să ţină fără contenire cincisprezece zile”[1].

Baia Mare a fost primul oraș din Transilvania care a primit acest drept (înaintea Bistriţei, Braşovului şi Sibiului, oraşe care au obţinut acest drept după anul 1350), fapt care demonstrează statutul special al orașului minier liber regal la mijlocul secolului al XIV-lea27.

Un element distinct de civilizație urbană, încadrat în segmentul de istorie privitor la drepturi și privilegii, este amintit în diploma emisă la 7 mai 1472 de cancelaria regelui Ungariei, Matia Corvin (1458-1490), prin care orașul Baia Mare primea dreptul de a percepe comercianților vamă pentru căruțele cu mărfuri ce intrau la târgul săptămânal care se desfășura în aceeași piață centrală. Taxa percepută echivala cu un anumit procent din valoarea mărfurilor și a fost diferită de la o perioadă la alta. Important

Taxa percepută echivala cu un anumit procent din valoarea mărfurilor și a fost diferită de la o perioadă la alta. Important este faptul că, prin acel privilegiu, conducerea orașului avea dreptul de a folosi veniturile astfel dobândite la pavarea și curățarea străzilor, respectiv pavarea cu pietre de râu a pieței [2].

Pavarea și curățararea străzilor din vama percepută, într-o vreme în care acest lucru era o raritate, ne demonstrează faptul că orașul Baia Mare era în pas cu civilizația urbană a vremii [3].

Viaţa cotidiană a locuitorilor se desfăşura în incinta fortificată (intra muros) mai mult sau mai puţin vulnerabilă în faţa pericolului extern. Faptul că, după anul 1469, vechiul sistem de apărare a fost înlocuit cu ziduri puternice din piatră a oferit locuitorilor oraşului o mai mare siguranţă în faţa primejdiilor din afară. Important centru meşteşugăresc în Evul Mediu, Baia Mare a fost şi unul dintre cele mai căutate centre comerciale din nordul Transilvaniei.

Principii şi regii cărora le-a aparţinut în timp oraşul au acordat acestuia multe privilegii, reînnoite periodic, ale căror beneficii s-au răsfrânt parţial şi asupra vieţii de zi cu zi, conturând o relativă şi oscilantă prosperitate regăsită și în structura edilitară a oraşului.

Piața centrală (azi, Piaţa Libertăţii) are forma unui dreptunghi cu dimensiunile 150/74 m, configurație pe care o păstrează, cu mici excepții, de sute de ani. Edificiile care mărginesc patrulaterul pieței, cu inerentele schimbări survenite în timp, sunt mărturii de necontestat ale trecutului istoric al oraşului Baia Mare, ridicate de membrii comunităţii băimarene în diferite momente ale vieții lor cotidiene legate de nevoile economice, sociale, spirituale, culturale sau militare. O parte din aceste edificii a fost cuprinsă în Lista Monumentelor Istorice (LMI) din anul 1955 în vreme ce o altă parte a fost cuprinsă în lista propunerilor din anii 1962-1963.

Despre cum arăta Baia Mare (Rivulus Dominarum) în Evul Mediu, avem informaţii documentare de abia din jurul anilor 1600. În conformitate cu acestea, oraşul a fost împărţit mai întâi în cinci sectoare (1604), ulterior (1643), în patru sectoare cu câte 4-5 străzi fiecare [3].

În incinta pieței centrale locuiau, spre exemplu în anul 1643, 70 de contribuabili (capi de familie). În jurul anilor 1750, structura edilitară a oraşului, în mare, cuprindea: 555 de case

din care doar 48 erau din piatră sau cărămidă; dintre acestea 30 erau amplasate în piaţa centrală, celelate 18 fiind aşezate pe străzile adiacente[4]. Edificiile trainice din piatră sau cărămidă erau fie sedii de instituţii (Sediul magistratului/Curie civitatis, Casa fiscului, Sediul Ordinului Minoriților, Casa Provizoratului etc.), fie proprietatea unor membri bogaţi ai comunităţii. În secolul XVIII multe din aceste case au aparținut unor funcționari ai Monetăriei. Așa cum am amintit mai sus, cele mai multe dintre case erau construite din lemn și erau destinate locuitorilor de rând. De altfel, lemnul a fost principalul material de construcţie chiar şi în mediul urban, până după anii 1800.

Puține din casele de lemn aveau o fundație mai trainică sau pivnițe, acestea din urmă fiind elemente edilitare care indicau o stare socială ceva mai bună, construcţiile fără fundație fiind clasificate ca și „căsuțe” ele nefiind prezente în piața centrală, ci doar la periferia orașului și pe domeniile din afara lui. În funcție de categoria din care făceau parte casele se fixau dările. Acestea reflectau starea materială și socială a populației la un moment dat [4].

Din punct de vedere arhitectural, stilistic, trebuie să menționăm faptul că edificiile amplasate în Piaţa Libertăţii sunt ridicate pe ruinele altora mai vechi. În curţi și sub clădiri există fundații și pivniţe ce aparţin vechilor case dispărute. Unele datează din secolul al XVI-lea, altele din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu excepţia edificiului de pe latura de vest, care aparţine sfârşitului secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Fiecare perioadă istorică și-a lăsat amprenta mai mult sau mai puțin vizibilă astăzi.

Astfel, la numărul 14, colț cu strada Dacia, se mai păstrează urmele goticului târziu în clădirea care a aparținut vestitului meșter argintar Balász Otvös (azi, Hotel „Diafan”). Pe de altă parte, clădirile de la numerele 4, 8, 15, 19 sau 20 demonstrează cum elementele decorative ale Renașterii au fost contaminate de elemente precursoare ale Barocului, concretizate prin portaluri, tocuri de uși sau plafoane boltite. De altfel, Barocul se impune tot mai evident și prin elemente ornamentale de tencuială cum ar fi, spre exemplu, la edificiul de pe strada Vasile Lucaciu nr. 2, fostul Han „Vulturul Negru” sau la casele cu numerele 3, 9, 11, 13 din Piața Libertății. De fapt în această zonă istorică se întâlnesc toate stilurile specifice arhitecturii transilvănene din ultimii 600 de ani, inclusiv influențele contemporane. [5].

Important este faptul că elemente edilitare de continuitate, cum ar fi Turnul „Sfântul Ștefan” sau Bastionul Măcelarilor ne aduc aminte în permanență de trecutul istoric al acestui oraș, de tumultul vieții cotidiene de altădată.

Revenind la „ce s-a întâmplat în piață de-a lungul timpului”, principala funcție a pieței centrale sau a pieței mari era găzduirea târgurilor anuale, foarte căutate de negustori și comercianți care veneau, unii, de la mari depărtări, pentru a cumpăra, vinde sau tranzita

mărfuri din cele mai diferite. Astfel veneau negustori din Grecia, Dalmația, Imperiul Otoman, Polonia și din multe alte țări deoarece Baia Mare devenise un important şi cunoscut centru economic dar şi un oraş vestit pentru bogăţiile sale subterane. Mai mult decât atât, acesta

intrase deja în circuitul comercial al Transilvaniei, Moldovei şi al Ţării Româneşti, traficul de mărfuri fiind intens.

Este imaginea târgurilor anuale, foarte căutate de negustori și comercianți care veneau, unii, de la mari depărtări, pentru a cumpăra, vinde sau tranzita mărfuri din cele mai diferite. Astfel veneau negustori din Grecia, Dalmația, Imperiul Otoman, Polonia și din multe alte țări deoarece Baia

Mare devenise un important şi cunoscut centru economic dar şi un oraş vestit pentru bogăţiile sale subterane. Mai mult decât atât, acesta intrase deja în circuitul comercial al Transilvaniei, Moldovei şi al Ţării Româneşti, traficul de mărfuri fiind intens.

În zilele de târg, forfota era mare în piață și în jurul ei. Pe lângă negustorii străini, comercianții și meșteșugarii locali își etalau produsele foarte variate și de bună calitate. Nu trebuie să uităm faptul că locuitorii satelor din jur, sate care făceau parte din domeniile orașului, asigurau cele necesare traiului zilnic cu produse ale muncii lor.

În zilele de târg, forfota era mare în piață și în jurul ei. Pe lângă negustorii străini, comercianții și meșteșugarii locali își etalau produsele foarte variate și de bună calitate. Nu trebuie să uităm faptul că locuitorii satelor din jur, sate care făceau parte din domeniile orașului, asigurau cele necesare traiului zilnic cu produse ale muncii lor.

În general socoteala veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţilor desfăşurate în interior şi în domeniile aparţinătoare era ţinută cu deosebită stricteţe de conducerea oraşului care urmărea îndeaproape respectarea de către locuitori, dar şi de către oaspeţi, a regulilor şi hotărârilor luate, încălcarea acestora fiind aspru pedepsită [3].

În lipsa documentelor scrise este greu de descris sau măcar de amintit ce fel evenimente aveau loc în Evul Mediu în piața centrală în afara târgurilor anuale și săptămânale. Însă, cu siguranță, viața cotidiană a locuitorilor le ducea pașii deseori în această piață care măsura pulsul comunității, cel puțin prin faptul că aici se aflau sediile principalelor instituții care coordonau societatea urbană.

Ştim totuși, din actele păstrate până astăzi, că în acest loc erau aplicate pedepsele la care erau condamnați cei care încălcau legile. Orașul avea, din anul 1347, privilegiul de a judeca toate pricinile și neînțelegerile de pe raza localității, prin mijlocirea judelui și a juraților. În piață erau aplicate pedepsele mai ușoare, spre exemplu: înconjurul pieței cu greutăți la picioare sau legarea de stâlpul infamiei. Pedepsele capitale erau aplicate pe Câmpul Rogoz (în partea de sud a Câmpului Tineretului de azi).[6]

Pe măsura trecerii timpului, în acord cu evoluția istorică, viața comunitară în această zonă s-a diversificat, căpătând noi valențe. Astfel, la cumpăna secolelor XVIII-XIX, oraşul Baia Mare a trecut prin importante transformări, care anunţau o nouă etapă în evoluţia sa, corespunzătoare conjuncturii politice și noilor tendinţe de urbanizare şi modernizare. Vechea configurație a orașului medieval, având forma unei inimi ușor alungite, a fost păstrată în mare parte dar, în mod evident, orașul începuse, cu ceva timp înainte, să iasă din tiparele medievale, depășind cu mult vechea centură de apărare a orașului.

Configuraţia pieţei centrale a orașului, de formă dreptunghiulară, a cunoscut unele schimbări, concretizate prin intervenţii la clădirile existente sau refacerea celor care au fost afectate de incendiile repetate, dar și prin construirea de noi edificii, barocul impunându-se ca stil definitoriu, așa cum am amintit mai înainte, atât în domeniul laic cât și în cel religios.

Secolul al XIX-lea a accentuat simţitor tendinţele de urbanizare şi modernizare ale oraşului. Populaţia a crescut constant, de la 3.744 locuitori în 1820, la 4.250 în anul 1842, respectiv la 9.089 în anul 189628. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea orașul Baia Mare a cunoscut un ritm accentuat de dezvoltare economică, urbanistică şi culturală.

Pătrunderea treptată a noilor elemente capitaliste a determinat schimbări esenţiale în viaţa economică a oraşului. A crescut simţitor numărul meseriaşilor şi al meşteşugarilor, acest lucru fiind în directă corelare cu dezvoltarea şi diversificarea nevoilor cotidiene ale locuitorilor. Pe de altă parte, apar noi elemente de identitate culturală care impun importante transformări și în aspectul şi organizarea urbană. Se formase deja în oraş o intelectualitate, atât românească cât şi maghiară, vădit interesată de creşterea nivelului cultural al membrilor comunităţii. Evenimente şi obiective culturale desfășurate în incinta pieței și nu numai au adus un plus de bogăţie pentru viaţa cotidiană a locuitorilor oraşului care aveau de acum posibilitatea de a-şi petrece timpul liber mult mai eficient şi mai plăcut: plimbări, vizite la muzeu, admirarea unor tablouri expuse în spaţiul încă modest din Hotelul „Ştefan” şi chiar participarea la jocuri şi concursuri sportive organizate de primăria oraşului.

(Va urma)

Dr. Viorel RUSU, director,
Lucia POP, muzeograf,
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș

Sursa fotografiilor: Colecția de fotografii și cărți poștale ilustrate a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș/Minerva Luca/Zamfir Șomcutean

Referințe bibliografice:

1. Documente privind Istoria României, veacul XIV, Seria C., Transilvania, vol. IV, Bucureşti, 1955.
2. Palmer K., (red.), Nagybánya és környéke, Nagybánya, 1894.
3. Rusu Viorel, Pop, Lucia, Rivulus Dominarum-690. Vestigii și mărturii istorice medievale, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Seria „Muzeul Viu” nr. 4, Baia Mare, 2019.
4. Îndrumător în Arhivele Statului Județul Maramureș, București, 1974.
5. Achim Valeriu, Scrieri în timp. 1946-2003. Culegere de studii și articole publicate, Ed. Gutinul, Baia Mare, 2003.
6. Monografia municipiului Baia Mare, vol. I, Baia Mare, 1972.
7. Rusu Viorel, Pop Lucia, O istorie ilustrată a orașului Baia Mare. 1800-1950, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Seria Muzeul Viu 6, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2020.

Citește și

O altfel de istorie a oraşului Baia Mare. Clădiri și edificii cu poveste (V), de dr. Viorel Rusu și Lucia Pop: Complex hotel-restaurant „Minerul” (fost Hotel „Ștefan”)