Se împlinesc 100 de ani de la întemeierea Mănăstirii Rohia, motiv pentru care Preasfințitul Părinte Iustin a alcătuit un act anivesar. Acesta a fost citit azi, 15 august, în fața credincioșilor prezenți la mănăstire cu prilejul Praznicului Adormirii Maicii Domnului.
Îl redăm integral.
Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și împreună lucrarea Duhului Sfânt, împlinitu-sa anul acesta un secol de la minunata întemeiere a Mănăstirii „Sfânta Ana” Rohia din „Muntele cel sfânt”!
Minunată a fost cu adevărat nașterea acestei mănăstiri și minunat a fost modul în care a hotărât Dumnezeu să ia ființă așezământul monahal.
Era în anul 1923, după ce poporul român a primit în dar de la Dumnezeul părinților noștri unirea tuturor provinciilor românești: Muntenia, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, devenind, la 1 Decembrie 1918, Regatul României Mari, sub sceptrul regilor întregitori de țară, Ferdinand I și Regina Maria a României.
Dumnezeu–Care a cunoscut pătimirile poporului român dreptcredincios din Transilvania prin opresiunea și agresiunea cu care s-a făcut unirea cu Biserica Romei la 1700 și 1762, când i-au fost arse cu foc mănăstirile de lemn și dărâmate cu tunurile cele de piatră, iar bisericile strămoșilor au fost răpite și mănăstirile ocupate cu ajutorul armatei imperiale habsburgice – a hotărât să renască din rugăciunile și osemintele mărturisitorilor mult pătimitori, ierarhi, preoți, monahi și dreptcredincioși, noi vetre monahale care să păstreze dreapta credință și să adune poporul lui Dumnezeu la rugăciune, unitate de neam, la credința și demnitatea națională.
Atunci s-au născut din voință și inspirație divină și din râvna unor slujitori vrednici mănăstirile Rohia din Țara Lăpușului și Dragomireștiul din Maramureșul Voievodal, ambele având începutul de întemeiere în același an, 1923, fiind pecetluite în 1925 prin aprobarea și semnătura întâiului Patriarh al României Mari – ardeleanul Miron Cristea (1925-1939).
Întemeierea Mănăstirii Rohia s-a făcut prin voia lui Dumnezeu, cunoscută fiind povestea adevărată a acestui lucru minunat, care a fost relatată de însuși Preotul-ctitor Nicolae Gherman.
Între cei 10 copii cu care l-a binecuvântat Dumnezeu și pe care i-a adus pe lume preoteasa Maria, s-a născut o copilă mult iubită, atât de părinți, cât și de ceilalți frați. Poate că era un presentiment că pe această copilă ce se numea Ana (Anuța) o iubește și Dumnezeu cel mai mult și că o va lua la El în cer. La numai 10 anișori, Dumnezeu hotărăște să o ia la Sine, dar nu dintr-o întâmplare sau fatalitate, ci pentru că avea un plan tainic ce urma să fie de slujit mai târziu.
Plânsă de întreaga familie și de credincioși, copila preotului Nicolae Gherman, Anuța, avea o misiune de îndeplinit. Așa că, după moartea ei, începe să i se arate tatălui, Părintelui Nicolae Gherman, în vis, și să-i transmită un mesaj ceresc. La început mai puțin deslușit, dar de fiecare dată același: „Tată, să faci Casă Maicii Domnului în Dealu-i vie” – (Dealul viei). Preotul nu înțelegea ce vrea să spună copila în vis, până când, într-o duminică de noiembrie din anul 1922, dimineața înainte de-a pleca la biserică, fiind cu întreg Consiliul Parohial de față, o bătrână credincioasă și foarte evlavioasă din sat, numită Floarea lui Ilie, a venit la casa parohială și, ajunsă în fața preotului Nicolae Gherman, i-a spus pe un ton mustrător:
„Părinte, de ce nu asculți de copila Anuța să faci Casă Maicii Domnului?”
„Ce casă Maicii Domnului să fac, Lele Floare?” – a întrebat-o mirat părintele. „Mănăstire să faci, Părinte, de ce nu înțelegi?”Atunci, Preotul ctitor – care era foarte tulburat după moartea fiicei sale și din cauza deselor ei apariții în vis, abătut profund – s-a luminat la față și a mărturisit consilierilor și apoi credincioșilor în biserică visul repetat pe care-l are cu Anuța și mesajul pe care i-l trimite.
În acea duminică de noiembrie 1922, s-a hotărât de către întreaga suflare din Rohia să meargă la locul pe care îl arată copila în vis și să purceadă la construcția unei mănăstiri.
Este cunoscută istorisirea cu sălbăticia locului arătat în vis – adică, stânca pe care s-a construit în cele din urmă vechea biserică și pe care este înălțată astăzi cea nouă – și dorința preotului și a Consiliului Parohial de a așeza mănăstirea în altă parte, pe culmea dealului. La fel, minunea cu Crucea înfiptă în locul ales pe culme și mutarea ei în chip minunat în trei rânduri pe locul arătat în vis de copila Anuța tatălui său, stânca pe care s-a construit în cele din urmă biserica mănăstirii Rohia și pe care străjuiește astăzi, ca o adevărată ctitorie voievodală, biserica actuală.
Construcția bisericii a durat trei ani (1923-1926). Aceasta, din cauza locului inaccesibil oricărui mijloc de transport, fapt pentru care materialele de construcție – piatra și cărămida – au fost urcate fie din mână în mână pe versantul din spatele actualei biserici, făcându-se un lanț uman de oameni (copii mulți și maturi), fie cu brațele ori desaga. A fost un efort supraomenesc, a construi biserica acolo unde cerea copila în vis, dar cred astăzi că așa a hotărât Dumnezeu ca jertfa să fie imensă, iar „Casa Maicii Domnului” – cu atât mai sfântă și iubită de popor.
În anul 1925, când biserica și o casă cu câteva chilii pentru monahi erau terminate, întemeietorul și ctitorul așezământului monahal, Preotul Nicolae Gherman, trimite o scrisoare oficială Episcopiei Clujului, prin care informează despre încheierea lucrărilor și face rugămintea smerită ca să vină Episcopul să sfințească biserica mănăstirii și întregul așezământ. În scrisoarea trimisă arată cu claritate ce reprezintă mănăstirea pentru el: „Prima mănăstire de acest feliu din Ardealul alipit (României Mari)” și menționează câteva puncte testamentare despre rolul, rostul și folosul noului așezământ monahal.
Un an mai târziu, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, 15 August 1926, Episcopul Nicolae Ivan al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului vine la Rohia, unde ajunge cu greu pe poteca de picior, este întâmpinat de o mare mulțime de credincioși – 10.000, spun cronicile vremii – și are loc evenimentul unic al sfințirii modestei biserici a mănăstirii. Credem că Dumnezeu a primit-o pe aceasta ca ofrandă închinată Lui, ca semn de mulțumire pentru Marea Unire într-o singură țară, la 1 Decembrie 1918, și dăruind-o apoi sfințită poporului dreptcredincios, ca să fie „loc de mănăstire și de mântuire”.
Așa a început acum un secol povestea minunată a Mănăstirii Rohia, care va trece prin vremuri frumoase și luminoase, dar și prin vremuri tulburi și dramatice. Însă, fiindcă locul a fost ales de Dumnezeu și lucrarea închinată Lui și Maicii Domnului, din modestul schit ce a luat ființă atunci, Rohia a devenit astăzi o adevărată „lavră” și „Maica duhovnicească” a tuturor mănăstirilor din Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului. Mica poveste de atunci este astăzi un adevărat roman de dragoste dintre Dumnezeu și poporul Său român cel dreptcredincios.
Astfel, putem înțelege cum Dumnezeu i-a purtat de grijă în permanență și a ocrotit-o mereu, aducând la cârma mănăstirii oameni de vocație și de înaltă conștiință creștinească și românească.
La sfințirea bisericii, preotul ctitor Nicolae Gherman a ținut ca lăcașul de cult să fie înzestrat cu o icoană a Maicii Domnului.
Cunoscând evlavia poporului la Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, părintele Nicolae a comandat la Sfântul Munte Athos executarea unei frumoase și inspirate icoane cu Maica Domnului îndoliată (la Cruce), pe care a pictat-o monahul athonit Nicanor.
Aceasta a fost terminată la data sfințirii și a fost purtată în procesiune cu ocazia sfințirii bisericii, de la biserica din satul Rohia până la noua mănăstire, fiind sfințită de Episcopul Nicolae Ivan și apoi așezată spre închinarea mulțimii credincioșilor prezenți.
Pe parcursul unui secol de existență, Mănăstirea Rohia a avut mai mulți conducători (stareți) și fiecare a contribuit după vocație și puteri la evoluția și consolidarea noului așezământ monahal. Primul stareț numit la conducerea mănăstirii și prezentat cu ocazia sfințirii a fost Ieromonahul Chenterion Sava, recomandat de către ctitorul mănăstirii, preotul Nicolae Gherman.
Au urmat, între 1926-1931, încă doi stareți: Sebastian Sărca și Severian Grigorescu.
În anul 1931, Dumnezeu rânduiește un stareț cu adevărat providențial în persoana basarabeanului Protos. Gherontie Guțu, care va conduce mănăstirea până în 1937. Trecut prin grele încercări în Basarabia ocupată și însângerată, auzind că Rohia are nevoie de un conducător, părintele Gherontie s-a prezentat la episcopul Nicolae Ivan și i-a cerut să-i încredințeze mănăstirea, spunând următoarele cuvinte: „Dați-mi Mănăstirea Rohia în grijă și o să fac din ea un Sion românesc” și lăsând drept garanție Crucea de aur de protosinghel, pe care o purta ca distincție din Basarabia.
Cu o înfățișare filocalică și o voce de tunet, cu experiență monahală și vocație de conducător, Protosinghelul Gherontie Guțu a făcut din Rohia ceea ce a promis. În cei șase ani cât a stărețit – căci în 1937 a plecat la Domnul, foarte tânăr, deoarece pătimirile din Basarabia i-au șubrezit sănătatea –, a reușit lucruri incredibile. A plătit toate datoriile mănăstirii care se acumulaseră în timp, nu se știe din ce motive, – 300.000 lei, o sumă impresionantă. A construit o nouă stăreție, casa cu clopotniță de pe stâncă și a înzestrat mănăstirea cu aproximativ 75 ha de pădure. Dacă astăzi Rohia este pe proprietatea ei, în mijlocul codrului secular de la Rohia, acest lucru se datorează starețului Gherontie Guțu, la care s-au adăugat alte 70 ha, cu care au înzestrat mănăstirea părinții care astăzi chivernisesc așezământul monahal.
După Protosinghelul Gherontie Guțu, în perioada 1937-1940, au venit la conducerea mănăstirii: ieromonahii Teofan Mătăsaru și Ivistion Sava. În anul 1940 a avut loc tragicul eveniment pentru Ardealul de Nord, acesta fiind rupt de trupul țării prin Dictatul de la Viena (30 august 1940).
În aceste condiții, au mai rămas doar doi viețuitori în mănăstire: ieromonahul Antonie Ciobanu și monahul Nifon Matei (moț din Munții Apuseni), hirotonit ieromonah și numit stareț, dar care moare înainte de eliberarea Ardealului de Nord, în 21 iunie 1944, la numai 31 de ani.
În jurul blândului ieromonah Nifon Matei s-au adunat mai mulți ucenici, printre ei numărându-se: Ioan (Justinian Chira), următorul stareț al mănăstirii și Episcop la Cluj și apoi Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului, Emilian Birdaș (viitorul Episcop de Alba Iulia) și Ilie Bolchiș. După instaurarea regimului hortyst în Ardealul de Nord, viețuitorii au plecat, iar fratele Ioan Chira, devenit între timp monah, ierodiacon și ieromonah, a rămas statornic și la datorie, pentru că Dumnezeu avea un plan cu el.
Astfel, după moartea starețului Nifon Matei, conducerea Episcopiei Clujului îl numește stareț al mănăstirii pe ieromonahul Justinian, care avea vârsta de doar 23 de ani, dar maturitatea necesară și seriozitatea cuvenită spre a deveni unul dintre marii ctitori duhovnicești și conducători ai mănăstirii și Părinte duhovnicesc al ținutului. Statornic, curajos, înțelept și dârz, noul stareț preia destinele mănăstirii, înainte ca Ardealul de Nord să fie readus la Patria mamă, în 25 octombrie 1944, de către armata română, prin „eliberarea ultimei brazde de pământ românesc” la Carei.
În scurt timp de la readucerea Ardealului de Nord la trupul țării, în jurul tânărului și înțeleptului stareț Justinian se adună 22 de tineri viețuitori, iar mănăstirea pornește cu adevărat pe drumul nou al vieții monahale adevărate, după toată rânduiala ortodoxă.
Cel de-al 9-lea stareț al mănăstirii avea în minte și un proiect înțelept, prin care va așeza Rohia pentru totdeauna în rândul mănăstirilor cu viață monahală consacrată și adevărată.
La primirea noilor viețuitori, starețul Justinian a făcut o selecție riguroasă, încât cei ce intrau în mănăstire să nu o facă din motive omenești, ci din dragoste de Hristos și Maica Domnului și să-și asume viața monahală cu toate rigorile ei.
Prin tot ce a hotărât, realizat și prin felul cum a gândit viitorul mănăstirii, starețul Justinian a devenit ctitorul duhovnicesc al așezământului monahal – și nu numai, ci și cultural și edilitar-gospodăresc.
La hramul din anul 1944, a insistat foarte mult pe lângă Episcopul Nicolae Colan al Clujului să nu lase mănăstirea fără ierarh și poporul fără arhipăstor. Astfel, când a intrat în birou să-l invite pe episcop la sărbătoare, Episcopul Nicolae Colan – care tocmai se întorsese dintr-o vizită de la Moscova, făcând parte din delegația Bisericii Ortodoxe Române –, i-a povestit tânărului stareț despre cele ce urmau să se întâmple, despre ziua izbăvirii Ardealului de Nord, asigurându-l totodată că va veni la sărbătoarea hramului. A fost o bucurie mare, pentru că toată lumea aștepta cu înfrigurare să vadă ce va spune Episcopul despre eliberare. Nu a spus nimic în public, dar prezența Episcopului a întărit speranța eliberării!
Începând din acel moment, starețul Justinian a dăruit Rohiei tot ce a avut mai bun și mai sfânt: viața, credința și iubirea de Biserică, Neam și Țară.
Cunoscând de la Episcopul Nicolae Colan ce vremuri vin – de eliberare, pe de-o parte, dar și de instaurarea unui nou regim, pe de altă parte, care nu va semăna cu nimic ce a fost până atunci, și anume: regimul comunist, adus tot de rușii sovietici –, noul și tânărul stareț și-a făcut un program de care s-a ținut și pe care l-a aplicat cu statornicie: slujirea zilnică, pregătirea și catehizarea monahilor și fraților, neodihna în osteneala călugărească și primirea pelerinilor.
Aceasta a făcut ca poporul să-și îndrepte pașii cu multă credință și nădejde spre noua mănăstire, găsind alinare și mângâiere în vremurile ce au venit – care nu erau deloc liniștitoare.
O decizie strategică a fost aceea de a aduna cărți, multe cărți, și a forma o bibliotecă, pentru că își zicea starețul Justinian: „oricât de ateu și fără Dumnezeu ar fi regimul, dacă va găsi în Rohia un așezământ cultural, o va cruța și tolera”. Și așa a fost!
Chiar dacă prin Decretul ateu și criminal 410, din anul 1959, dictat tot de la Moscova, au fost desființate multe mănăstiri și călugării dați afară până la pustiire aproape în toate mănăstirile, starețul Justinian rămânând atunci singur, toți cei 22 de viețuitori trebuind să plece, s-a hotărât să înfrunte singur această situație. Să continue să tragă clopotul și să facă slujbă zilnică. Sunt cunoscute presiunile ce s-au făcut asupra lui să plece, dar dânsul răspundea de fiecare dată: „Să-mi trimită autoritățile bisericești de la Cluj poruncă scrisă să plec și voi pleca!”.
Autoritățile bisericești nu au trimis niciodată o astfel de decizie, astfel că -, prin neclintirea părintelui Justinian, a fost salvată viața și continuitatea Mănăstirii Rohia. Dacă avem ceea ce este astăzi, dacă Rohia este atât de minunată, sfântă și măreață, se datorează statorniciei și dârzeniei Înaltpreafințitului Justinian, care a rezistat tuturor presiunilor făcute asupra lui.
După acel tragic eveniment din viața monahală românească, lucrurile s-au mai așezat, iar Rohia și-a urmat drumul ei monahal, duhovnicesc, pastoral și cultural, până la înălțimea de a atrage oameni de cultură care au găsit în starețul de la Rohia un înțelept și luminat Părinte, cu care puteau să se sfătuiască în vremuri grele. Printre oamenii de cultură care au cunoscut și iubit Rohia, la loc de cinste este poetul ardelean Ioan Alexandru, care a scris multe din poeziile volumului „Imnele Transilvaniei” la Rohia mult iubită de el.
Din 1944 până în 1973, când a fost chemat la Cluj, fiind ales în demnitatea de Episcop vicar, alături de Arhiepiscopul Teofil Herineanul, și apoi din 1990 în cea de Arhipăstor al Maramureșului și Sătmarului, timp de 30 de ani, starețul Justinian a așezat Rohia în panteonul marilor mănăstiri, pregătită pentru a deveni ce este astăzi: una din marile lavre ale Ardealului.
În timpul stăreției Părintelui Arhiepiscop Justinian, pe lângă ctitorirea culturală și organizarea bibliotecii mănăstirii, care astăzi poartă numele ctitorului ei, „Justinian Arhiepiscopul”, s-au construit mai multe case necesare bunului mers al mănăstirii: Casa de stejar, Stăreția. De asemenea, s-au procurat materialele pentru măreața casă cu paraclis de pe stâncă, ce a înlocuit vechea casă construită în timpul stăreției lui Gherontie Guțu.
La stăreția mănăstirii a urmat, în 1973, Părintele Arhimandrit Serafim Man – ucenic vrednic, harnic și fidel al Înaltpreasfințitului Justinian, care a continuat proiectele înaintașului său și a adăugat altele noi și importante, cum ar fi: Casa Poetului, Altarul de Vară și poarta de lemn în stil maramureșean. O lucrare foarte importantă din timpul stăreției lui este faptul că s-a făcut prima aducțiune de apă sus la mănăstire, care era lipsită de această resursă vitală. De asemenea, a întreținut și dezvoltat drumul de acces auto, pe care autoritățile județene l-au realizat ca un dar pentru Preasfințitului Justinian, după ce acesta a ajuns episcop la Cluj.
Harnic și gospodar, rugător și râvnitor, Părintele Serafim a slujit cu multă dăruire mănăstirea și poporul lui Dumnezeu, cu toată ființa lui, muncind alături de meșteri la construirea Casei cu Paraclis, care s-a înălțat în 1976.
În acea ipostază l-am întâlnit eu, în 1976, când veneam pentru prima dată în pelerinaj împreună cu măicuța mea la Rohia, de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, hramul mic al Mănăstirii. Tot atunci, l-am întâlnit pe Părintele Arhiepiscop Justinian, care urca încă pe jos împreună cu pelerinii, deoarece nu fusese amenajat drumul de acces. Atunci, măicuța mea care era cu mine m-a împins în fața episcopului, zicând: „Du-te să te binecuvinteze!” și numai ce m-am trezit în fața dânsului, deși era o mare mulțime de oameni, că mă binecuvintează pe creștet, iar eu, ridicând privirea mea de copil, i-am întâlnit ochii și privirea care m-au marcat și inspirat pentru decizia mea ulterioară, definitivă și irevocabilă, aceea de a intra în mănăstire și a mă face călugăr.
Părintele Serafim – care m-a primit începând cu acel an, 1976, la mănăstire și care este starețul meu –, din cauza responsabilității grele de a conduce mănăstirea în timpul comunismului, dar și pentru curajul de a-l primi și călugări în 1980 pe Nicolae Steinhardt – marele om de cultură, dar și fost deținut politic (numai el și Dumnezeu știu de câte ori a fost chemat la securitate din această cauză) –, în 1980 s-a îmbolnăvit grav de cancer și a urmat tratamente de specialitate, care însă nu au dat rezultate.
Minunea cu Părintele Arhimandrit Serafim, cum s-a vindecat de cancer la Icoana Maicii Domnului, icoana făcătoare de minuni de la Mănăstirea Rohia, este cunoscută. Se cunoaște și faptul că, trimis de medici acasă pentru ultimul act al vieții pământești – înmormântarea, părintele Serafim a mai trăit 30 de ani, fiind duhovnicul bun și blând al tuturor credincioșilor din ținut și din Episcopia Maramureșului și Sătmarului și nu numai.
Între 1984 – când s-a pensionat Părintele Serafim din cauza bolii – și 1988, Mănăstirea fost administrată provizoriu de un stareț cu delegație, Ieromonahul Antonie Perța.
Intrat în mănăstire pentru totdeauna în 1983, la terminarea seminarului teologic, tuns în monahism în 1985 cu numele de „Iustin”, purtat fiind sub mantie de Episcopul Justinian, care mi-a devenit naș de călugărie, în 1988, în calitate de secretar al mănăstirii, mi s-a încredințat conducerea Rohiei de către Arhiepiscopul Teofil și Episcopul Justinian, eu având atunci 27 de ani.
Responsabilitatea era uriașă, nu doar în ceea ce privește ocârmuirea mănăstirii ca vatră monahală – unde eram acasă, fiu și rod al acestui loc sfânt și al Maicii Domnului, ocrotitoarea așezământului – ci și pentru ce includea această moștenire pe care o primeam spre chivernisire: pe același monah unic, convertit de la iudaism la creștinism în 1960 în temnița de la Jilava, dar care era ca un „ghimpe în trup” pentru securitatea comunistă. Eu devenisem și starețul lui.
Cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru că l-am iubit mult, prețuit, respectat, cinstit și chiar venerat, fiindu-i nu stareț, ci ucenic al lui, am reușit să rezist tuturor presiunilor ce s-au făcut, și contrar vârstei și idealurilor pe care le poate avea un tânăr în ce privește viitorul lui, nu l-am trădat.
Dimpotrivă, l-am ocrotit și chiar sfătuit uneori, rezistând împreună un an și mai bine (până în 30 martie 1989, când s-a mutat la Domnul). El m-a citit și m-a simțit, fapt pentru care m-a cultivat, crescut și iubit.
Din viețuirea și prietenia noastră s-a născut ceea ce avem astăzi la Rohia: Fundația N. Steinhardt, Chilia Nicolae Steinhardt și Opera cu 22 de volume Nicolae Steinhardt și mărețul Centru Cultural Pastoral Nicolae Steinhardt – toate la inițiativa și sub îndrumarea noastră. Nădăjduim că, în timp, toate acestea se vor îmbogății, dacă binevoiește Dumnezeu, cu trecerea lui în ceata sfinților, prin canonizarea de către Sfântul Sinod a marelui mărturisitor care face parte dintre „Sfinții Închisorilor”, prăznuirea lui în calendar, desfacerea mormântului și așezarea osemintelor lui mult pătimitoare în noua biserică, spre cinstire și închinare, oseminte sfințite de suferințe și schingiuiri, de pilda unei vieți monahale de mărturisire și rugăciune.
Din anul 1994, Înaltpreasfințitul Părinte Justinian ne-a chemat să-i fim alături, colaborator și împreună-slujitor. La propunerea Înaltpreasfinței Sale, cu alegerea Sfântului Sinod, în 17 aprilie 1994 a avut loc la Mănăstirea Rohia un eveniment fără precedent: hirotonia noastră în slujirea de arhiereu, cu titulatura de „Sigheteanul”.
Cu lacrimi de bucurie în ochi și cu inima plină de fericire și nădejde, Înaltpreasfințitul Justinian a prezidat acest act istoric, pe care l-a pregătit și hotărât Dumnezeu și pe care l-a împlinit vrednicul de pomenire Antonie, Mitropolitul Ardealului, împreună cu Bartolomeu, Mitropolitul Clujului și cu încă patru ierarhi, printre care și vrednicul de pomenire Emilian, atunci episcop vicar al Aradului, și Ioan al Oradiei.
În 1996, cunoscând dorința Înaltpreasfințitului Justinian, dar și constatând că biserica mamă cea sfântă și sfințitoare, dar mult obosită și trecută prin vremi, și-a îndeplinit menirea, am purces la alcătuirea unui proiect pentru o nouă biserică, ce nu putea fi așezată decât pe același loc al primei biserici și pe care l-a executat atât de inspirat Arhitectul Dorel Cordoș! Astfel, a fost desfăcută cu evlavie vechea biserică, de către obștea părinților și fraților ce s-au adunat în jurul nostru (în număr de 30) și, după toate normele și cu toată rigoarea și studiul geologic, s-a purces la construirea unei noi biserici. Tot materialul recuperat din vechea biserică s-a folosit la zidirea paraclisului de la primul nivel al bisericii noi, astfel că tezaurul de sfințenie și rugăciune din timpul celor 70 de ani a trecut în biserica nouă ca moștenire sacră.
În 28 mai 1996, de ziua de naștere a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Justinian, a fost pusă piatra de temelie a noii biserici de către: Înaltpreasfințitul Justinian al Maramureșului și Sătmarului, Preasfințitul Ioan al Oradiei și Preasfințitul Iustin Sigheteanul. Un an mai târziu, demisolul fiind gata, a avut loc slujba de târnosire oficiată de către aceeași trei ierarhi, iar hramul ales – „Sfântul Ierarh Nicolae” – a fost bine gândit ca să amintească de ctitorul primei biserici și întemeietorul mănăstirii: Preotul Nicolae Gherman.
Astfel, socotim că Dumnezeu a hotărât ca prima „Casă a Maicii Domnului” să devină palat împărătesc pentru Împărăteasa Cerului și a pământului, iar noi am împlinit planul și proiectul lui Dumnezeu, pe care L-a gândit din veac și pentru care Îi mulțumim în genunchi că pe noi și ucenicii mai apropiați – Părinții Timotei (azi arhiereul Timotei), Macarie, azi Exarh și stareț, Pantelimon, Casian( azi vicar Eparhial )Ghelasie, Nifon, Teodosie, Ioachim și toți ceilalți – ne-a ales și ne-a chemat să-I ducem la bun sfârșit proiectul Său de rectitorire a Mănăstirii Rohia, care din ctitorie pastoral- misionară preoțească ,a devenit ctitorie voievodală arhierească.
În noua noastră slujire de Arhiereu-vicar și stareț al Mănăstirii Rohia, am fost secondat de Arhim. Pantelimon Ilieș în calitate de egumen, care a supravegheat lucrările la noua biserică, până la încheierea finisajelor exterioare.
Astăzi, mănăstirea este condusă de un fiu al Rohiei și ucenic al Preasfințitului Iustin: Arhimandritul Macarie, care din 2011 împlinește ascultarea de egumen, iar din 2016 pe cea de stareț și Exarh al mănăstirilor din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, fiind numit în aceste ascultări de ierarhul locului, conducând atent, cu evlavie, competență și responsabilitate, atât mănăstirea Rohia, ajutat de Consiliul Duhovnicesc și cel Economic, cât și bunul mers al mănăstirilor din Episcopie. Totodată, Părintele Arhimandrit s-a ocupat și cu ducerea la bun sfârșit și publicării la Editura Polirom în coeditare cu Mănăstirea Rohia a Operei Integrale Nicolae Steinhardt, ajutat de un colectiv de oameni de cultură.
Împlinindu-se un secol de istorie vie, dreaptă și sfântă, presărată cu încercări și binecuvântări, cu suferința crucii și slava Învierii, Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia este astăzi la vârsta venerabilă și la măreției vestitelor vetre monahale voievodale din țară, care a dăruit Bisericii Ortodoxe Române patru ierarhi: Înaltpreasfințitul Justinian, Episcopul Emilian, Preasfințitul Iustin și Preasfințitul Timotei Sătmăreanul, acest lucru dovedind că Rohia a devenit o mare cetate pastoral-misionară și cultural-teologică a neamului românesc.
Așadar, la acest sfânt și măreț popas aniversar, dăm slavă lui Dumnezeu în Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru tot ce a dăruit în chip minunat în acest loc sfânt și ales de El să fie „loc de pomenire și de mănăstire”, asupra căruia a vegheat, l-a ocrotit și apărat și l-a umplut de sfințenie și har, poporul dreptcredincios găsind aici mângâiere și vindecare, la Rohia din „Muntele cel Sfânt” și la Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.
Să rostim cu evlavie și credință „veșnica pomenire întemeietorilor, ctitorilor, stareților, monahilor, viețuitorilor, muncitorilor, constructorilor, binefăcătorilor, închinătorilor și iubitorilor sfântului lăcașului acestuia de acum și până-n veac”, iar pentru cei ce astăzi ostenesc – stareț, preoți slujitori, monahi și frați – să-L rugăm pe Hristos și pe Sfânta Sa Maică și Mama noastră a tuturor să le dăruiască putere, sănătate și mântuire, înțelepciune și bunăsporire în viața duhovnicească și ajutor spre a desăvârși cele ce încă nu sunt gata și a pregăti mănăstirea noastră pentru evenimentul cel mare al sfințirii noii biserici, care va avea loc în 2026, la un secol de la sfințirea bisericii vechi.
Am întocmit acest Act aniversar, să fie mărturie peste veacuri de modul minunat cum lucrează Dumnezeu și cum își arată Slava Sa prin slujitorii Săi credincioși, în mijlocul poporului Său, pentru noi și pentru a noastră mântuire!
Lăudat să fie Numele Său cel Sfânt și a Lui să fie Slava în vecii vecilor. Amin!
Act emis de Cancelaria noastră Eparhială din Baia Mare în 15 august 2023, la aniversarea împlinirii unui secol de la întemeierea Mănăstirii Rohia și întărit cu semnătura Noastră!
† I U S T I N,
Episcopul Maramureșului și Sătmarului
L.C.H.
