Share
Moş Pupăză, omul care-și cerea iertare stejarilor (GALERIE FOTO)

Moş Pupăză, omul care-și cerea iertare stejarilor (GALERIE FOTO)

Se împlinesc azi, 3 ianuarie, trei ani de când Moș Pupăză ne privește înțelept de dincolo. Un om cât o carte despre Maramureș, un meșter popular, cu o existență derulată după tipare tradiționale. A cioplit în lemn o viață, a trăit simplu și frumos și și-a pregătit cu înțelepciune marea trecere. Un dialog despre viață, muncă și dragoste. Și mai ales despre relația sa specială cu lemnul.

Universul lui Moș Pupăză

Avem timp pentru shoping, pentru facebook, pentru jogging (Doamne, ce de cuvinte stranii și reci!) și amânăm – până nu mai avem pentru ce și pentru cine – întâlnirile și re-întâlnirile cu oameni-esență, oameni-suflet, oameni-români, oameni-stejari. Și, nu știu cum a trecut vremea fără să mă fi dus a doua oară la întâlnirea cu Moș Pupăză. Și pentru că o a doua întâlnire n-a mai avut loc, deși el și-o dorea atât de mult, se întâmplă să scriu acum un reportaj-mărturisire a singurei noastre întâlniri, pentru că întotdeauna oamenii frumoși se prea-grăbesc.

Recunosc, am pășit cu sfială în universul de stejar al lui Petru Godja zis Moș Pupăză, pentru că, în lumea lui, timpul are alte dimensiuni;  oprit parcă la izvoare, e domol precum culmile între care se întinde satul său, Valea Stejarului, și e calm și așezat precum vorba lui. E un semn că oamenii construiesc lumea așa cum li-i sufletul.

De Moș Pupăză a auzit o lume întreagă, pentru că el și sculpturile lui au umblat mult peste tot, dar și pentru că oaspeții veneau la casa lui cu nemiluita. Și de fiecare dată e bucuros de oaspeți.  Poarta mare, din lemn masiv parc’-ar vrea să ascundă curtea unde se află casa, atelierul și sute de obiecte sculptate. Urcând ușor dinspre poartă spre casă, în fundal se conturează o altă poartă, care delimitează curtea din față de cea din spate, dar și atelierul, casa, acareturile, obiectele și sculele meșterului. Toate compun de la distanță decorul unei scene în mijlocul căreia un om săvârșește un ritual complicat.  Cu clopul pe-o ureche, cu părul răvășit puțin peste frunte, în expresia aceea de dac liber și demn –  și aprig, dar și hâtru și sfătos. deopotrivă – el e mereu același: bucuros când cineva îi deschide poarta, delicat în a-i prezenta obiectele meșterite de el, și grăbit în a-i face un dar.

„Bota fermecată”     

Cioplește și, cu dosul palmei, curăță de așchii lemnul la care lucrează: un vas în formă de frunză. „Fac niște vase de astea, că trebuie să mă duc la târg la Săpânța.  Aista îl fac pentru un prieten de-al meu din Câmpulung la Tisa. Ne-am cunoscut prin spital. Îi hram la ei în sat și i-oi duce unu’”. În preajma lui.., doar lemn, butuci mari și mici, scânduri, dălți, obiecte care așteaptă să fie finisate, lăcuite, dăinuite, dăruite… Lemn cioplit, lemn proaspăt încă nelucrat, mirosind a sevă și-a pădure, lemn învechit de vreme, transformat în obiecte; de la pecetare, la fusuri, de la „bote fermecate” la vase, de la butoaie mari și mici, la chei și „jucărei” – cum îi place lui să le alinte. Fiecare obiect sculptat are o poveste, fiecare e făcut cu drag și în fiecare sunt puse cu grijă simbolurile fără de care viața maramureșeanului autentic n-ar însemna nimic: funia, soarele, colacul, dinții de lup, pomul vieții, crucea. Le ia pe rând, cu delicatețe și le prezintă: pecetarul pe care ne spune cum are grijă să scrie literele invers, pentru a se putea imprima corect pe prescuri; apoi picioarele de scaun și stâlpișorii cu funii răsucite împărțite în șapte, cât zilele săptămânii; butoaiele mici cu cep pe care sunt încrustate versurile: „Horincuță be-te-aș, zău/Da’ nu am bani în jașcău”; steagul dacic cu cap de lup, de care e mândru că îl are și pe poartă.

Se oprește apoi la „bota fermecată”, care e invenția lui și care are la capăt o scobitură cât să încapă câteva pahare de horincă. Desface dopul și ne convingem că acolo e chiar miraculoasa pălincă  moroșenească. Prietenului din Săpânța i-a pregătit drept cadou o „botă fermecată”. „Colțișorii, funia, colacu’ toate aieste o mai fost făcute. Da’… asta am inventat-o io. Pă asta scrie «De horincă nu-i muri/Că o beu tăți oamenii/Da’, de-o bei păstă măsură/Îi păcat s-o pui în gură!»”.

„Fusul cu țurgălău”

Se apleacă și pune mâna pe „fusul cu țurgălău”, montat într-un suport sub formă de colac. Îl învârte, îl alintă, iar vocea sa capătă nuanțe de nostalgie și duioșie. Doar vorbește, aproape versificat, despre dragoste. „Fusul cu țurgălău îi cel mai mare cadou pe care un bărbat îl poate face la o mândră. E simbolul dragostei, e încleștare, unire, tăt ce cuprinde mult bine și frumos. Vezi că aicea scrie «de zâua ta mândră». Da’ fusu’ cu țurgălău s-o plătit în natură cu săruturi și cu gură. Nu e ușor să faci un fus cu țurgălău. Să muncește o zi pă un fus. Amu îi decor, dar se lucra cu fusul cu țurgălău. Amu, dacă vin turiști pe-aici și un tânăr vrea să facă un cadou la o mândră, eu îi spun istoria lui și el îl cumpără și-apoi… se descurcă el cu mândra. De bună-seama n-o iartă. Pă vremuri, fusu’ cu țurgălău nu se dădea la mândră în casă. Se descoseau cioarecii pe picior și să punea acolo să nu se rupă, o chemai pe fată afară și acolo se dădea și se plătea. Are 22 de piese. Colacul pe care-i pus e un simbol al soarelui”.

„Cheia dracului”

„Cheia dracului”, un nod de lemn, cu elemente geometrice, care se desface și se recompune după reguli dificile. Pentru oricine, e o capcană ghiduș concepută de Moș Pupăză, după un model adus de diacul din sat, care a găsit una în cutia de la brici a polițistului din sat. Lui i-l sculptase un deținut și el a l-a ținut mulți ani acolo, până când Moș Pupăză i-a dat viață și l-a făcut cunoscut în întreaga lume. A sculptat mii de exemplare. „Modelul aista de cheie o fost la Hanovra cu Ion Pop din Grupul Iza, în care am fost membru 14 ani. «Cheia dracului», fusul cu țurgălău, vârtelnița  au ajuns în nordul Siberiei, cumpărate de la mine de niște turiști care au fost impresionați de ele”.

Ia o cheie de pe polița plină cu pecetare și cruci. „Cheia dracului – asta v-o dau cadou, că nu pleacă nime’ de la Moș Pupăză cu mâna goală!”. Țineam nodul de lemn în mână ca pe un trofeu, ca o dovadă că am avut privilegiul de a fi petrecut în atelierul lui Moș Pupăză o după-amiază ruptă de lume și de timp.

 „Eu îmi cer iertare lemnului”

„Care e legătura dumneavoastră cu lemnul?” „Hm!” Dă din cap, oftează, își freacă mâinile și pare ușor încurcat, ca și cum aș fi atins un resort al unei relații prea personale, prea profunde. Vorbește despre lemn cu pioșenie și respect, cu duioșie și sfială.  Încă o dovadă că, în viața sa, în munca sa – deloc ușoară – credința îl însoțește la tot pasul. „Cu lemnu-i o legătură foarte… legată. Lemnu-i mai blând ca sieru’, îi mai cald… îi mai… Eu când mă duc în pădure să tai un lemn, în fața unui trunchi de stejar îmi fac cruce înainte, îmi cer iertare lemnului. Din lemn curge un fel de … sevă, că îi viu. Ai putea spune că-s lacrimi. Eu îmi fac cruce, zâc «Doamne ajută!» şi-i promit lemnului că i-oi da viață”.

Ați auzit, domnilor?! „Iertare  lemnului!” Iertare de la lemnul care va primi o nobilă înfățișare și dăinuire. De la stejarul care, oricum, se va transforma în trainica poartă maramureșeană, nu în materie primă de export.

Povești despre oameni și călătorii

O dată intrat în lumea lui, nu mai vrei să pleci, ci simți nevoia să te scufunzi în ea, să asculți poveștile care vin firesc una după alta,  din graiul neaoș maramureșean și din glasul lui ușor răgușit și de-un calm imperturbabil. Moș Pupăză nu pare să aibă vârstă, și dac-o fi avut-o, nu dădea semne că ar vrea să o arate, nu dădea doi bani pe bătrânețe. Pentru el era doar înțelepciune, iar sufletul zburda și sălta când rememora oameni, călătorii, imagini, povești. Iar când a venit vorba despre muzică, ochii de un albastru ireal i s-au aprins: „Când aud cetera… mă schimb!”. Se numără printre cei mai vechi cioplitori în lemn din Maramureș și-i place să spună că el n-a ascuns  de nimeni secretele meseriei pe care a dobândit-o de la tatăl său și a desăvârșit-o cu maestrul Gheorghe a lu’ Borodi. Crede în perpetuarea tradiției, cu optimismul și împăcarea omului care știe că a construit, și-a instruit elevii cu generozitate și noblețe. Și se declară fericit că ginerele său îi duce mai departe pasiunea și munca și tradiția.

A vizitat 13 țări și, fie că a fost la lucru, fie că a fost  invitat cu Grupul Iza, gândul său a fost mereu acasă, pentru că suferea cumplit de dorul de țară. Își amintește cum a băut horincă la Cascada Niagara, cum a fost cazat la „mama Aurelia” – o româncă stabilită de zeci de ani în Detroit, unde este o comunitate de români foarte puternică. „Ea se cam temea de mine, că purtam mustață și se temea că îs securist. Eu i-am spus că n-am fost nici membru de partid. Mi-a spus: «Auzi, măi nepoa’, când ai venit în America, de ce n-ai adus o desagă de lut? Dacă aduceai, te făceam bogat, că ți-l vindeam cu țârâita și te vedeam bogat!». Eu n-am înțeles prima dată ce vrea să spună. Da’ era vorba de dorul de țară. E o chestie strașnică asta!”.

De unde vine… ”Moș Pupăză”

Povestește cum, în Hanovra, a vândut un fus cu țurgălău, deși n-avea voie, pentru că era urmărit. Iar cel care era pus să-l urmărească l-a felicitat că a făcut o afacere bună. Apoi ne spune de unde vine porecla de Moș Pupăză. „Și eu mi-am pus întrebarea de ce ne spune Pupăză. Povestea mea-i interesantă. Tata mi-o povestit că, oarecând, vreo câțiva copii, printre care și moșu’ meu, au urcat într-o toamnă, în carul evreilor care veneau de la târg cu cumpărături și au aruncat bunătățile de acolo pe jos. Printre ele era și o ață cu covrigi împletiți în trei, la care le zice pupeze. Evreii l-au prins pe bunicu’ și i-a spus lui strămoșu’ că Mihai le-o furat pupezele. N-o avut ce face, s-o adunat toți bătrânii și o plătit paguba. Dar, de-atunci, când era joc în Joii Mari, băieții adunau pietre și aruncau pe casa lor și strigau tăt felul. Și de-atunci ne-o rămas numele Pupăză”. Moș Pupăză e și numele care a fost atribuit Școlii de vară de la Rogoz, deschisă în cadrul primei etape a celei de-a opta ediție a festivalului “Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, desfășurat în perioada 23 – 30 iulie 2017, în Țara Lăpușului.

Ne conduce la poarta care mi se pare mare cât o catedrală. Am sentimentul că trebuie să mă aplec când trec pe sub ea, că greutatea ei m-ar putea strivi, pentru că acolo, pe lângă simbolurile ancestrale dăinuite în stejar, mai e adunată și o viață de om, cu munca și pasiunea sa, descrisă în autoportretul sculptat deasupra ușiței de intrare. Până și plăcuța care te avertizează că în curte e câine rău e sculptată de el.

Ce rămâne…

Pentru că nu vrea să plece oricum, deși știa că vremea petrecerii din această lume e aproape, Moș Pupăză și-a făcut un cimitir privat, pe un teren cumpărat pe deal, „din jios de biserică”, unde a făcut, așa cum se cuvine, o poarta maramureșeană de intrare. „Poarta lui Moș Pupăză/Mai puțin vesel, mai mult trist/Poetic și sfătos”, cum el însuși a botezat-o, are deasupra două  tăblii mari din lemn pe care și-a așezat câteva gânduri: „Călători opriți cu toții/Și gândiți la ceasul morții/Cimitiru-i oraș mare/Dar de vândut nimic n-are/Nu-i nimic ce cumpăra/Făr’ ce-ți dai cu mâna ta”. Și „Atenție călători/Acei ce sunteți drumari pe lumea asta/Până la mormânt te conduc prietenii și neamurile/De-acolo-ncolo faptele răspund”.

Am urcat pe dealul de deasupra cimitirului, lăsând poarta și biserica în urmă. O priveliște care te făcea să te simți stăpân peste satul care se întinde alene, șerpuit pe Valea Coștiuiului. Aerul e uscat și miroase a fum și a iarbă cosită. E cald și sunt focuri și fum mult peste tot, semn că lumea, în acea splendidă zi de sâmbătă, lucrează, curăță câmpul, aprinde crengile. În Valea Stejarului acesta e ritmul ancestral. În fața bisericii câțiva bărbați toarnă beton, și printre zgomotele betonierei se aud frânturi de vorbe și râsete. Puțin mai sus, pe deal, o grămadă de copii joacă fotbal pe un teren improvizat în pantă, amestecați cu oi și câini, ultimii nepărând prea bucuroși de oaspeți.

Încerc să fac un arc imaginar peste sat, spre casa lui Moș Pupăză. E greu să găsești acoperișul casei sale printre altele acoperite cu ondulin și tablă nouă. E greu ca, dincolo de modernismul inevitabil și oarecum firesc, să vezi poarta unică a curții sale. După cum, e greu să mă reconectez la agitatul cotidian după o zăbavă de câteva ore în acel univers de lemn și poveste.  În minte mi-a rămas ultima întrebare dintr-un dialog din care n-aș mai fi plecat: „Ce-ar trebui să știe tinerii de azi?”  la care Moș Pupăză n-a stat pe gânduri: „Dacă-și poartă portul, să-și grăiască limba!”

Dana G. BUZURA

 

Lasă un comentariu