De vorbă cu Gabriel Boriceanu, tânărul cu drag de autentic; În magazinul său „Ie Vie” găsești adevărate comori

Îi urmărim activitatea de ceva vreme și mărturisim că-l apreciem mult pentru dragostea pe care o are pentru portul tradițional românesc și pentru munca neobosită pe care o face.

Gabriel Boriceanu este un tânăr originar din județul Brașov, însă de câțiva ani „adoptat” de Maramureș, fiind soțul îndrăgitei artiste Oana Font.

Gabriel este omul din spatele magazinului online „Ie Vie”, care deține piese autentice din portul tradițional vechi. „Target-ul nostru este reprezentat de persoanele care caută să păstreze și să valorifice hainele țărănești încă vii. De asemenea, cei pasionați de arta tradițională, pot găsi o serie de produse autentice care să le satisfacă cerințele”, se precizează în descrierea magazinului online.

Cutreierând satele, tânărul a găsit adevărate comori. Pe unele le păstrează în colecția sa etnografică, iar altele au ajuns în posesia oamenilor din întreaga țară și nu numai. I-am adresat câteva întrebări pentru a-l cunoaște mai bine, așa că vă invităm să citiți ce răspunsuri interesante am primit. Ne-a vorbit despre el, despre pasiunea sa, dar și despre Oana.

DirectMM: Câți ani aveți?

Gabriel Boriceanu: Am 32 de ani.

Unde v-ați născut?

În Țara Bârsei, satul Măieruș, județul Brașov.

Cum și când v-ați descoperit pasiunea asta pentru costume populare, tradiții etc.?

De mic, a venit firesc. Am regăsit în sat o parte din tradiții (cât au mai reușit românii neomogeni din zonă să păstreze, fiind o regiune multietnică, cu preponderență săsească până nu demult). Iar curiozitatea și lipsa unor forme concrete, pe care le-am descoperit mai târziu în alte zone (inițial prin intermediul mass-media și apoi prin implicare directă, în teren) au trezit în mine sentimentul de aprofundare. Așadar, nu există o dată anume când s-ar fi produs un interes brusc, ci vine din copilărie, treptat. Am fost mereu parte activă la tot ceea ce a ținut de viața colectivă a comunității sătești: sărbători religioase și laice, nunți, înmormântări, serbări școlare etc.

Moșteniți pe cineva din familie pe partea asta?

Nu neaparat, nu am avut vreun exemplu în familie care să fi lucrat haine tradiționale sau alte meșteșuguri de genul. Ba din contră, cred că drumul parcurs de mine vine și dintr-o lipsă, dintr-o nevoie de a avea.

Locul natal, fiind o zonă puternic urbanizată de-a lungul vremii, aceste îndeletniciri s-au diminuat odată cu tot ceea ce au adus revoluțiile industriale, tehnice și toate facilitățile vieții cotidiene. Lucru de înțeles. Însă tocmai asta simt ca m-a determinat să caut și să descopăr, comparând cu alte zone (exemplu Maramureșul sau zona Rupea, care e mai apropiată de locul natal), unde există încă anumite practici în stil tradițional, neîntrerupte pe firul istorie.

Mama, din câte îmi dau seama, ar fi fost la fel de activă în adolescența ei, pe latura aceasta tradițională, a cântat și a jucat, a îmbarcat costumul “național”, dar nu s-a concretizat într-un mod de viață, mai departe în vreun fel, rămânând doar activități ale adolescenței.

Aveți și studii în domeniu?

Da, am absolvit Etnologia, la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Cum a pornit ideea „Ie Vie” și când?

Împărțim întrebarea în două. Ideea în sine a pornit prin 2014, când am început să străbat satele județului Brașov. Aveam atunci o pagină de Facebook pe care o denumisem “Costume populare Brașov”. Postam acolo ceea ce descopeream în lăzile de zestre, dar cu rol strict informativ. Dețineam si câteva obiecte pe care le achiziționam, atât cât îmi permiteam și din ceea ce erau dispuși oamenii să ofere spre vânzare (de regulă cele mai deteriorate sau învechite obiecte/ haine în principiu – părți componente din ținuta tradițională). Publicam pe acea pagină și scurte filmulețe cu oamenii satelor, cu povești autentice, poze vechi, cu stiluri de viață diferite față de ceea ce cunoșteam eu sau un tânăr de vârsta mea. Tocmai diferențele acestea atrag, dar și naturalețea și firescul poveștilor. Pagina a “prins”! A devenit vizibilă și de interes, mai ales local. Așa au început să îmi scrie diverși oameni, din toate domeniile, care își doreau câte un costum vechi, fie pentru purtat (la acea vreme nu era un trend cum putem spune ca e acum), fie pentru colecția proprie (mai mulți / fără a avea pretenția de a-l purta). Poate nu știți, dar în România sunt o serie de pasionați ai costumului tradițional, care colecționează după anumite principii, destul de riguroase, astfel de obiecte. Adică adună cele mai reprezentative elemente, în stil arhaic. Lucruri asupra cărora schimbările au fost lente, obiecte făcute pentru sine nu pentru vânzare, muncite din tot sufletul, migălite, cu materiale de calitate și în spiritul decenței de odinioară.

Astfel, pas cu pas, am tot descoperit prin poduri, beciuri, prin lăzi uitate și nedeschise de zeci de ani, prin șuri, sub fân și chiar în cușca câinelui, costume populare, dar nu orice fel, cele originale, făcute pentru familie.

Sunt multe de spus, poate cu altă ocazie, când putem intra în detalii. Vreau doar să mai amintesc că am activat câțiva ani în cadrul Ansamblului Folcloric Studențesc “Junii Brașovului”, unde, împreună cu colegii studenți/ dansatori, am reușit să ne îmbrăcăm toți în hainele tradiționale autentice (fiecare având propriul costum), schimbând astfel optica celor tineri, pentru care vestimentația primită în spectacole era privită ca o recuzită sau o uniformă de lucru.

Ca să revin la partea a doua a întrebării dumneavoastră: dacă ideea a fost a mea, dusă treptat spre un bussines (de la pasiunea la un mod de viață aș spune eu mai bine, mai pe românește), numele de “Ie Vie” vine de la Oana. M-a instruit bine: omul secolului XXI are nevoie de sintagme scurte și sonore, fiind foarte ocupat, “digeră” greu denumiri lungi, nu le memorează. Astfel, s-a gândit la cea mai iubită partea a unei ținute tradiționale, adică la ie sau cămașă, care e și cea mai cunoscută și căutată, practic o piesă de rezistență în toate perioadele și la ceea ce fac eu: redescopăr și repun în circuit, de cele mai multe ori prin “resuscitare”, astfel de obiecte parcă însuflețite.

Să nu îmi fie înțeleasă greșit tendința metaforică, dar truda mâinilor și a minților rămâne impregnată cu acul pe pânză, acolo unde sunt multe așternute: griji, bucurii, doruri, împliniri sau eșecuri, recunoaștere, măiestrie, perseverență și tot ceea ce conține viața unei femei care emană altă viață. Privind în tihnă o cămașă, ai impresia ca ea condensează toate trăirile și misterele lumii, văzute prin prisma creatoarei. Este și o zicală care laudă femeile harnice : “mândra scrie după ac, pe pânză, ca pe contact”.

Mândra mea, Oana Font, a absolvit “Științe Politice, Administrative și ale Comunicării”, Departamentul de Comunicare, Relații Publice și Publicitate, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, de aceea am avut încredere 100% în alegerea făcută.

Știu că aveți o colecție impresionantă de costume (să-mi spuneți și despre ea), dar și vindeți obiecte valoroase.

Despre vânzare am povestit, e ceea ce se cheamă un mod de viață. Articolele pe care le puteți găsi la mine satisfac mai multe categorii de clienți. Vreau să vă povestesc puțin despre asta: sunt persoane care caută doar pentru colecție personală, am amintit la începutul discuției despre astfel de colecționari. Aceste produse pot fi vândute aproape în orice stare sunt găsite (necurățate de pete, rupte, deteriorate, decolorate de la condițiile nefavorabile în care au fost păstrate), atât timp cât sunt ceea ce trebuie, adică foarte vechi, respectând pe cât posibil canoanele zonelor de proveniență. Din categoria aceasta de clienți fac și eu parte, de aceea zâmbesc mereu când găsesc câte ceva care să îmi rămână în colecție sau când am câte o “dublură” pe care o pot da altcuiva, unde va fi apreciată și promovată, la adevărata ei valoare.

O altă ramură de clienți sunt cei care îmbracă constant, mai ales câte o ie sau cămașă, dar care nu vor ca eu să intervenit asupra articolelor de niciun fel. Vechimea sau raritatea produsului nu are o mare importanță aici, doar efectul estetic, cu alte cuvinte frumusețea e în ochii privitorului. Cei care doresc să achiziționeze astfel de produsele se ocupă singuri de scoaterea petelor, de eventualele ajustări, reperații și așa mai departe. Desigur ca aici prețul este unul pe măsură, adică redus, cu un adaos minim sau câteodată și sub prețul de achiziție. Adesea sunt nevoie când cumpăr, să iau tot ceea ce mi se vinde, nu pot lua mereu pe alese. Cu alte cuvinte, pentru a putea obține o piesă pe care eu o consider de valoare, e necesar să achiziționez o grămadă întreagă. De aceea pot oferi mai departe unele articole la preț redus.

Încă o categorie de cumpărători sunt cei care vor costume întregi, în stare excelentă pentru purtat, impecabile să zicem. Aici am foarte mult de lucru, zilnic. Această categorie este cea mai numeroasă, deoarece este nevoie de foarte mult timp alocat și alte investiții pe lângă munca de culegere din teren. De exemplu, de o femeie pricepută la croitorie sau care să poată îndemâna acul. Eu mă descurc singur și am timp până într-un anumit punct: le recondiționez prin scoaterea petelor, însă nu este suficient, nu poți face doar asta și mai apoi să ai un costum gata de îmbrăcat, după criteriile actuale. NU! Trebuie cunoscut faptul ca aceste haine sunt strâmte la subraț, înguste în zona gâtului de exemplu și scurte în talie, cu toate ca sunt extra largi peste bust și mâneci. Chiar dacă pare ciudat, nu putem compara stilul cămășilor autentice (vechi sau noi), cu croiul bluzelor actuale.

Este cunoscut faptul ca străbunicii noștri erau mai slabi, probabil din mai multe motive (efort fizic intens, alimentație etc), însă aceasta este o altă temă de dezbătut. De aceea, majoritatea iilor și cămășilor vechi sunt extrem de strâmte la gât, ceea ce le fac incomodate omului actual, pretențios sau nu, dar care caută lejeritatea în purtare, fără a fi constrâns de niciun fel. E normal. Multe dintre cămăși sunt scurte, abia ajung la brâu. În unele cazuri explicația poate fi din pricina croiului și a lățimii pânzei țesute, dar de cele mai multe ori, țăranca făcea economie de pânză bună și folosea doar cât era necesar, cât se vedea! În plus, acum opt decenii sau un secol, nu purtau ia la pantaloni, ci era purtată întreaga/ lungă, prinsă de poale ori asortată la ținuta completă, iar “încingerea”, adică prinderea fotei, zadiei, catrinței, sumnei, poalei etc, se realiza aproape sub sâni, nu mai jos, pe șold, cum se obișnuiește acum. Firescul e așa cum sunt cămășile cele vechi, cu talie înaltă, ca să înțeleagă toată lumea.

Înțelegând toate acestea și faptul ca la birou sau într-o plimbare pe stradă nu poți purta mereu costumul întreg, ci doar cămașa, este nevoie de ajustările necesare: lărgirea bentiței de la gât, schimbarea ic-urilor de la subraț, prelungirea părții inferioare cu o pânză corespunzătoare șamd. Intervenții care nu știrbesc valoarea unei cămăși, dar o fac comodă, să o poți purta de drag, să nu fie văzută ca un chin. Femeile țărănci nu au excelat întodeauna la capitolul croi și e de înțeles, le gândeau singure, fără noțiuni de croitorie. De menționat că nu se obișnuia să se taie cu foarfeca decât foarte rar (la clini). Majoritatea bucăților sunt drept și adunate toate în jurul bentiței de la gât. Nu se răscroia, nu se făcea risipă de material, toată bucățica era folosită undeva, adăugată astfel încât să nu se arunce.

Vreau să vă spun ca multe dintre articolele ce ajung la “Ie Vie” sunt luate cu mâna mea direct din gospodăria omului. La început am cutreierat eu satele, hai-hui, după noroc. Acum însă, oamenii mă știu și îmi scriu sau mă sună. De ce și le vând? Motivele sunt multe: pentru ca fie sunt plecați din țară, fie sunt persoane vârstnice fără urmași sau urmașilor nu le sunt necesare. Fie pentru ca nu se mai poartă deloc în zonă sau din contră, pentru ca se poartă dar sunt considerate depășite, moda actuală fiind alta (cazul Maramureșului, unde se creează zilnic ceva). Sunt și mulți care le conștientizează valoarea dar nu le folosesc, le-au păstrat ani de zile în condiții bune și acum vor să le știe în altă parte, purtate și apreciate.

Vă urmăresc pagina și am vazut că uneori faceți adevarate „minuni” cu ele. Arată impecabil după ce trec prin mâinile dumneavoastră. Să-mi spuneți și despre munca asta, vă rog.

Se pare ca am răspuns la întrebarea aceasta, mai sus, am intuit cam ceea ce doriți să aflați și cam ceea ce doresc majoritatea să cunoască.

Vreau să mai menționez că nu există o anume rețetă de curățare, iile nu sunt universale, sunt toate produse unicat, fiecare având alte criterii: pânză diferită, vechime diferită, sunt cusute cu alte ațe, au un alt grad de murdărie, iar natura petelor e diversă. Nu am învățat undeva să fac asta, să aducă la stadiul purtabil și pentru cei mai pretențioși, dar am dobândit de-a lungul anilor experiență, prin exercițiu, prin încercări cu reușite și eșecuri, prin pasiunea continuă, timp investit și perseverență. De altfel, cum face tot omul care e determinat să reușească. Odată ce am însușit atâta practică, îmi e mai lejer, însă nu mi-a fost mereu așa. Consider ca fiecare se poate regăsi în ceea ce scriu, indiferent de domeniul de activitatea.

Ba mai mult, după ce am dobândit o anume comoditate și facilitate, am împărtășit și celorlalți din experiența mea. Anul trecut am intrat live pe pagina de Facebook, unde am scos pete în direct, explicând cum se pot folosi anumite produse / soluții găsite în comerț, la îndemâna oricui. E acolo live-ul, se poate vedea. Acolo sunt și comentariile celor care au reușit să se folosească de trucurile mele. Minunile ies din mințile și mâinile noastre, dacă ne concentrăm energiile. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă, nu-i așa!?

Vreau să mai clarific unele neînțelegeri între recondiționare și conservare. Eu, prin acest magazin nu fac conservare. Un obiect conservat (cum găsești în depozitele marilor muzee) nu poate fi întodeauna îmbrăcat sau ar fi indicat să fie extrem de rar purtat, fiind un obiect de patrimoniu, de multe ori clasate ca tezaure. Sunt rare cazurile în care, acum, în 2024 mai găsești obiecte de la sfârșitul secolului XIX, care ar putea fi catalogate ca “tezaur”. Dacă se întâmpla asta, asupra unui astfel de articol nu intervenit deloc sau doar doar puțin, cu o simplă spălare.

Găsesc cel mai adesea obiecte vestimentare din perioada interbelică, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial sau până în anii ‘70 / ‘90. Acestea sunt de fond, comune, le poate găsi oricine, destul de lejer. Satele noastre încă oferă o multitudine de lăzi cu zestre, uitate sau efectiv păstrate cu știință. De cele mai multe ori, oamenii își vând ceea ce au mai deteriorat, mai “rău” în percepția lor, mai învechit ca stil. Știm ca și hainele tradiționale sunt supuse ciclicității modei.
Acolo unde comunitățile sunt vii (așa ne place nouă să le spunem), adică în zonele unde se creează zilnic și se folosesc, nu doar se consumă ceva moștenit (cazul Maramureșului), cele mai noi forme sunt și cele mai valoroase. Cu adevărat așa se păstrează și se perpetuează tradiția, prin implicare! Aveți noroc cu o astfel de zonă și cu astfel de oameni, care-și produc neîncetat specificul.

Putem spune că sunteți și maramureșean acum. Vă place județul nostru?

Eu vă spun că da, mai e necesar să îmi confirme și cei din zona dvs., oamenii simpli cu care intru în contact și poate mă știu, cunoștințele, prietenii pe care mi i-am format aici de câțiva ani. Dacă ceva nu îți place, se vede în scurt timp, imediat chiar. Cât poți ascunde!? Cert este că cei de la Brașov îmi spun că am încheiat-o cu sudul Transilvaniei, de acum îs moroșan! Mă cunosc, sunt ca iedera, unde mă pui, acolo mă întind, însă Maramureșul are un verde aparte, pe care nu-l uiți.

Faceți un exercițiu când mergeți cu mașina și poate o să îmi dați dreptate. Eu când urc la Romuli și cobor spre Săcel, simt asta întodeauna, indiferent de starea mea de spirit din acel moment. Îi pot spune “verde de Maramureș”. Sunt recunoscător ca am ajuns aici și nu oricum. Nu m-am gândit și nu mi-am dorit vreodată, dar acum mă consider norocos.

Cum e sa fii soțul Oanei Font? Se vede că sunteți alături de ea și o susțineți și pe partea asta artistică.

Apă și foc. Am mai zis-o cândva. Da, eu susțin Oana Font prin multe forme, dar moral cred că este prima de amintit. Viceversa la fel. Dacă nu e reciprocitate, ce folos? O susțin și mă susține. Nu e ușor de nicio parte, deoarece în ambele situații e necesar extrem de mult timp. Sunt multe drumuri de făcut, mereu trebuie să te gândești în avans, mereu trebuie să ai ceva pregătit, să fi atent să nu strice evenimentul cuiva, care este unic. Viața artistică este mult mai solicitantă decât pare pe youtube, pe rețelele social-media sau la TV. Pe lângă valul de energie pozitivă (care de multe ori te pot epuiza, nu întodeauna te încarcă), vin și multe altele negative. Ai vrea să le pasezi sau să nu ți le însușești, dar cine poate să treacă chiar așa, fără un minim de consum pe lângă asta? Probabil doar experiența reușește. Mă gândesc ca tot omul e suspus la un astfel de proces, însă când ești în vizor, adică în public deschis, se întâmplă mai des. Comparând, cum nu ar fi bine să facem, dar este inevitabil, mărturisesc ca eu nu aș rezista atât de bine acestei vieți solicitante. De aceea, îi îndemn pe toți cei care iubesc un artist sau măcar arta lui, munca și dedicarea, să își exprime des interesul și susținerea, deoarece este vitală în continuarea activității. Imboldul financiar trece ca un fum, aprecierile semenilor nu!

E normal ca cele mai frumoase costume pe care eu le descopăr, să ajungă la ea, având ocazia de a le purta o perioadă sau pentru totdeauna. Am contat mereu imaginea ținutei, la asortarea cromatică, la echilibrul ornamental. Primul impact este cel vizual întodeauna. Un om bine îmbrăcat, într-o astfel de meserie, este credibil, oferă siguranță, eleganță, demnitate. Nu te joci! Omul te ține minte, e important cum! Eu cred asta. E necesar să fii plăcut, aproape de inimă, dar cu limitele necesare, desigur. În suflet intri cu picioarele goale nu cu bocancii. Iar dincolo de orice performanță, revine viața. Să fim atenți, atunci.

Muzical o susțin atâta cât mă pricep și cât pot înțelege eu. Probabil pot fi un tipar de consumator, un purtător de cuvânt al unei categorii de public. Iubesc arhaicul, originalul, străvechiul, simplitatea, cu toate lipsurile pe care le pot avea. Le admir mai ales în tihnă, fiind considerate o nișă. De aceea am îndrumat-o, pe cât posibil, fiind o “resursă” epuizabilă în zilele nostre, să culeagă folclor, să caute pe ultima sută de metri ceea ce încă nu au abordat înaintașii, ceea ce nu au înregistrat cei din generațiile de “aur”. Greu! Nu o spun doar eu, ați auzit sau sigur veți auzi și la alții. Totuși, prin călătoriilor și întâlnirile noastre am reușit să mai găsim câteva hori / cântece cu caracter tradițional, arhaic. Așa a apărut “Cumpără-mă, nu mă vinde”, “Măiculiță și-a me’ mamă”, “Mură neagră-n postu mare”, etc.

Cu toate cele menționate mai sus, nu idolatrizez trecutul, de aceea sunt conștient de prezent și înțeleg ca actualitatea în muzica populară este necesară, fie și pentru o altă categorie de public, din care pot face și eu iarăși parte. Nu tot ceea ce se creează trebuie să aibă profunzime, e necesar să fie duse și în zona comercială. Omul viteză, omul îngândurat , omul tânăr și zbuciumat sau mai știu eu care om al secolului XXI, vrea și așa ceva: muzică făcută pe șleau. Cu alte cuvinte, melodii duse în comic sau satirice, care să creeze stări de bine, fără prea multe explicații ori justificări și aprofundări. Oana Font e și așa și probabil în multe alte forme. Depinde de fiecare cum gândește, câte limite își impune, ce stare interioară are. Pentru că părerea noastră despre o persoană publică, e și o părere despre noi, despre cum ne-am vedea noi în acea ipostază.

Îi mulțumim lui Gabriel Boriceanu pentru deschidere, amabilitate și informațiile prețioase oferite și îi dorim mult spor în continuare!

Lavinia-Codruța HERMAN