Revenind la plânsul tău continuu de la 30 de ani încoace, aș susține că e un lucru bun să plângi, poate chiar salvator, altfel tensiunea autistă a închiderii în sine te poate face fie să explodezi, fie să te transformi în stană de piatră. Crezi că (și) plânsul te-a salvat?
Gheorghe Iova: „Eu sunt un om salvat.”
Societatea comunistoidă condamnă izolarea (tribunalele nu’s oprite să condamne la recluziune, la recluziune pe viaţă, deşi viaţa nu ar trebui atinsă. Viaţa e inaccesibilă. Coiu’ interviului (anti-viului) tău e greşit.
Marian Ilea: Mărturisești cinstit că: „La 43 de ani, pe best, mi s-a pus întrebarea: cine ești tu? Mi-a fost, întrebarea, de ajuns. Pe asta, o duc. După o jumătate de an, cineva a afirmat, la T V R–2, că ajunsesem, ‘dependent social’ de persoana afirmativă. Expresia e grea, datorită greutății, scapă. Ça m’a rejuit, moi!” (p. 102). În altă parte, tot cinstit dar și poetic, afirmi: „Mă lupt cu lipsa de pîine ca și cu o prejudecată. Încep să o iubesc, să o visez. Am să cumpăr, am să mănînc” (p. 275). Și totuși, esențială pare a rămîne: „‘Lupta pentru a nu fi lovit de lipsa de semnificație’, mai tare, incomparabil, decît ‘aia pentru supraviețuire’. Iova, 1986. Să ieșim, din orice supraviețuire. Să trăim. 19 XII 1993, Iova” (p. 184). Să te mai întreb dacă nu ți-a fost deloc ușor, mi se pare o lapalisadă, totuși o fac.
Gheorghe Iova: L’esprit de l’escalier şi L.W. „Aruncă scara”.
Marian Ilea: Detectez un alt paradox în acest crez poetic: „‘Trăiesc în lume’, trăiesc în ceva care nu poate fi spus. O fi, ea, lumea ceva de arătat, însă eu scriu de peste douăzeci de ani ‘lumea e ceva cu care nu mă pot întîlni’. Acum, în urmă, de mai mulți ani, mă gîndesc la o poziție pe care nici dumnezeu [Iova: catalizator] nu a putut să o păstreze dacă a avut-o odată (vre-), aceea a spectatorului absolut. Asta ar fi întîlnirea cu lumea. Îmi dau seama că așa m-am purtat toată viața: ca și cînd alte întîlniri decît cu lumea n-aș fi avut, n-aș avea. Cu toată intensitatea trăirilor și gîndurilor mele, nu particip” (p. 169).
Asta să fie poziția ideală, „platonică” a poetului? În „contemplația” asta, cu toată „intensitatea trăirilor și gîndurilor”, omul în poet pare sacrificat, [Iova: sacrifăcut] oare asta ar trebui să se înțeleagă din acel „nu particip”? Și dacă e așa, să fie oare sacrificiul necesar pentru a putea aduce o undă de frumusețe în lume, chiar dacă frumusețea asta nu va „salva lumea”, [Iova: „lumea creată”] cum visa Baudelaire, ci doar va scoate puțin oamenii din întuneric, îi va dezrobi? Merită sacrificiul cu pricina, sau nici nu se pune problema, fiind un dat al poetului autentic?
Gheorghe Iova: „dumnezeu” nu e un nume, „în numele lui dzeu / ptu numele lui dzeu” sunt autodelegări (reactivate, cu „Partidul m’a trimis.”)
„omul în poet” om, nu alcool, nici muza, nici drog.
„o undă de frumusețe” „Ce direcţie are drumuseţea?
Marian Ilea: Am dat și de o frază „espiègle”, un concentrat de energie poetică; te-aș ruga să mi-o interpretezi: „Intru în casă. În casa mea e un intrus: scrisul meu” (p. 146).
Gheorghe Iova: Scrisul meu sunt eu.
Marian Ilea: Bag seama că ai fost corectorul propriei tale cărți De cîți oameni…, apărută la Paralela 45, în 1999. Tot corectînd ai mai și rescris, pe ici pe colo, prin punctele esențiale?
Gheorghe Iova: Nu.
Marian Ilea: Deși au trecut aproape douăzeci de ani de atunci, pari a nu te fi schimbat, ci a te menține încă de mic într-un perpetuum (nu mobile ci) surplace poetic! Spune-mi, te rog, dacă proaspăta ta carte, apărută la editura Casa de pariuri literare și surprinzător numită Etalonul Mizil. Ficțiunile măsurătorilor, scrisă în colaborare cu Cosmin Manolache, este în linia, în continuum-ul creației tale, ori e vorba aici de vreo ruptură? [Iova: Nici în rupt, ‘tu-l!
Ce calități are termenul „Mizil” ca să devină aprope un concept? În general, filosofia se ocupă cu crearea de concepte, devii acum și filosof? Asta să fie ruptura?
Gheorghe Iova: Filosof de expresie poetică.
la 16, 17 ani
la 19 ani
la 22 de ani
la 35, 36 de ani
la 61 de ani, întors de la Paris, 2010 /2011 fu iarna grea, niciun amic nu scoase automobilu’: 2 luni ½ nu am reuşit să ajung, la mama, vorbea seara, fix, la 21:00, la mobilu’ ce’i dăruisem; la 1 martie 2011 după convorbirea telefonică, despre Mareş şi „ouarele-alea”, mama (s’a stabilit) a murit. A doua zi, la plânz, Sorin Preda a scos automobilu’.
Mama ajunsese un interlocutor, mie, tehnic şi eficient, cum era Madi, singura cu care am discutat 9/11, afgh!eleven ce începusem să scriu. Cartea „eleven” a scos’o Ene, la editura lui „ceea ce” (o expresie Iova 1969), în 2007.
Iova, 24 ianuarie, 10 februarie. 2017.
Marian ILEA
Citește și
Dialog între Gheorghe Iova și Marian Ilea: Operațiunea Propriocepţia (I)
