De vorbă cu dansatorul și instructorul coregraf Tudor Duli Babici: „Îmi place foarte mult folclorul, dragostea mea pentru județul Maramureș este una aparte” - 2 ore în urmă
Arhimandritul Macarie Motogna, starețul Mănăstirii Rohia, a primit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Târgu Lăpuș - 4 ore în urmă
Prima ediție a evenimentului „Jocu’ Băițenilor” are loc duminica viitoare - 6 ore în urmă
Mii de participanți la pelerinajul anual la Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației - 7 ore în urmă
România joacă în Cehia calificarea la campionatul mondial de handbal masculin - 7 ore în urmă
Întâlnirea internațională a broscuțelor, în Baia Mare - 7 ore în urmă
Aurora boreală s-a văzut iar în Maramureș; Explicațiile oamenilor de știință - 7 ore în urmă
Editorialul de sâmbătă: Artiștii Centrului «Artistic Baia Mare» – Traian Bilțiu Dăncuș (I) - 8 ore în urmă
Artistul fotograf Tudorel Ilie vă invită la vernisajul expoziției de artă fotografică „România în straie tradiționale” - 8 ore în urmă
„Osima” – proză de Marian Ilea, partea a VIII-a - 10 ore în urmă
Simbolistica ramurilor de salcie de la Florii
Astăzi, credincioșii ortodocși și greco-catolici sărbătoresc Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile.
Creștinii care merg la Sfânta Liturghie pot lua ramuri de salcie, pe care le duc acasă și împodobesc locuința. Dar ce simbolizează aceste ramuri de salcie?
Prima mențiune a ramurilor purtate de creștini la praznicul Floriilor o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerină din Europa vestică, ce a vizitat Țara Sfântă spre sfârşitul secolului al IV-lea. Jurnalul ei este un document deosebit de important pentru istoria bisericii, deoarece informațiile referitoare la practicile liturgice, la ierarhia bisericească sau la sărbătorile bisericești ne ajută să reconstituim epoca respectivă. Astfel, Egeria consemnează faptul că, de Florii, credincioșii urcau în Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini, arată doxologia.ro.
Încă din cele mai vechi timpuri, ramurile de finic erau considerate ca fiind simboluri ale biruinţei și, de aceea, romanii își întâmpinau câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu astfel de ramuri. Odată cu Intrarea Domnului în Ierusalim, acestea capătă o semnificaţie mult mai profundă, devenind semn al biruinţei asupra morţii pe care Iisus Hristos a învins-o prin învierea lui Lazăr din morţi, dar mai ales prin Învierea Sa. Tot cu acest înțeles sunt amintite ramurile de finic și în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9).
Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, uşile sau ferestrele caselor, mai arată sursa citată în acest articol.
C.Ț.