Share
Editorialul de sâmbătă: „Artistul și puterea” sau cum Hollósy Simon n-a fost profet în țara lui

Editorialul de sâmbătă: „Artistul și puterea” sau cum Hollósy Simon n-a fost profet în țara lui

EDITORIALUL DE SÂMBĂTĂ

«ARTISTUL ȘI PUTEREA» sau despre cum nici Simon HOLLÓY n-a fost să fie „profet” în „țara sa” *

Am intrat în «seria 2024» a anotimpurilor elecțiunilor populare!

În rând cu toată „lumea bună” care contează cu adevărat, printre meandrele de astăzi într-ale geopoliticii planetare – cu toții cuprinși de febra alegerilor „globalizate” și având ațintite priviri tulburate, chiorâș, înspre pericolele ascensiunii politice a suveraniștilor, naționaliștilor „extremiști” – ale „stângacilor” și „dreptacilor” radicali otova!: de la „actorii” majori ai Europei Unite, la statele unite ale „Marelui Licurici” de peste lacul atlantic (pe vremurile apusului „regim vechi de tristă amintire” circula un fel de „zicere–banc”, pentru zicerea căreia/căruia se spune că unii concetățeni au „servit patria” cu oareșce punițiuni recluzive: întrebare – „ști ce e aia USA ?”; răspuns – „USA este Uniunea Sovietică Aialaltă”) !

Deocamdată, pe-aici – pe-acasă, experimentăm frisoanele unei primăveri electorale în care (unii) „competitori partidici” aleargă disperați după găsirea catindaților miraculoși, dotați cu musculatura atractivității și unși cu mierea charismei capabile să „mobilizeze” masele electorale înspre comasatele înscăunări europarlamentare și administrati–locale/județene ! Ceva mai încolo, după ce se va potolii caniula de august, iar bucureștenii se vor fi reîntors de pe Litoral (iar ceilalți catindați și electori bănățeni, bucovineni, moroșeni, moldoveni, ardeleni, olteni,

valahi și dobrogeni, își vor fi revenit de prin Dubai, Monte Carlo, Maldive și Malvine, Bali, Tailanda și de pe unde își vor mai petrece binemeritatele vacanțe de recuperare a forțelor sleite pe-acasă), vom trăi anotimpul electoral de toamnă – parlamentar și prezidențial (repriza I-ia) ! Apoi, ceva și mai încolo, neostoiți și plini de dedicație, ne va veni rândul și la anotimpului electoral ibernal – repriza a II-a prezidențială ! Iar pe final de an, mai către Ignat, vom asoma strămoșescul porc (unii de pe listă, altii de prin bătături, cei mai mulți de prin galantare) și ne-om număra firfireii rămași prin borsete pentru achitarea facturilor energetice care se vor liberaliza „recent”, prin conformare la Directivele UE.

An greu, coane Fănică !… după aleși… și… după buget…

Se zice că primăvara ar fi anotimpul reînvierii, al renașterii naturii, al regenerăriii, etc., etc., etc… În care se reiau ciclurile existențial, și cel agrar…

Nu se spune, dar se știe, că mai înseamnă și reluarea umplerii ciclice a sacilor promisiunilor electorale. Este atunci când PUTEREA in statu nascendi dă cu promisiuni în poporul elector…

Elector, sau nu, ARTISTUL este „prins” și el în caruselul ăsta… Ce-i drept, uneori, ARTISTULUI (și nu doar lui) i se fac și promisiuni de rutină (în perioade de „interregn” electoral… adică în perioade dintre ciclurile alegerilor), tot pentru captarea benevolenței sale și pentru atragerea lui în sfera iluminării politicești a puterii (fie ea in statu nascendi, ori deja întronizată…)… căci, nu-i așa !, dă bine la lustruirea imaginii de sine să-ți agăți la butonieră numele și cv-ul cutăror personalități, cu speranțe de legitimare publică…

De regulă, împlinirea promisiunilor electorale (dar și a celor de rutină) oferite de PUTERE (in statu nascendi, ori deja întronizată) se prorogă/reeșalonează/amână mai înspre calendele grecești… din pricini de buget insuficient, de prioritizare a infrastructurilor (rutieră și IT), de inoportunitate, de…

Nici anul ăsta nu ne va fi diferit !…

Cum „startul oficial” al competiției electorale încă nu s-a dat, dar deja „s-a furat”, așteptăm cu maximă curiozitate cărturărească oferta de sezon din partea competitorilor partidici ! Deocamdată, pe-aici prin Maramureș avem ceva semne că s-ar pregăti oareșceva… Înspre sfera artelor plastice și a ARTIȘTILOR aferenți…

Așa că nu e întâmplător că, pentru intitularea acestui episod al Editorialului de sâmbătă, mi-am însușit, sub formă de parafrază, formularea din titlu al unei remarcabile expoziții (poate cea mai importantă și spectaculoasă realizare expozițională retrospectivă de artă plastică contemporană din ultima jumătate de secol): ARTISTUL ȘI PUTEREA. Ipostaze ale picturii românești în perioada 1950-1990 (București, Biblioteca Națională a României, septembrie-decembrie 2012 • curatori: Ruxandra GAROFEANU, Dan HĂULICĂ, Paul GHERASIM • producător: Fundația Culturală «Centrul ArtSociety», București • finanțator: Administrația Națională a Fondului Cultural, București).

Se „scrisese” acolo, în și prin imagini, o fascinantă povestire a relațiilor de „coabitare” și de producție creativă între ARTISTUL ȘI PUTEREA din epocă. O „poveste” cu meandre, „tandrețuri”, „fentări” și respingeri, compromisuri și compromiteri reciproce, printre filele căreia ARTISTUL român s-a strecurat relativ cu bine… cu mai puțin bine s-a „procopsit” PUTEREA, rămasă în istorie cu stampila imunității/impermeabilității la cultură… o „poveste” la care putem privi, astăzi, ca la un fel de fabulă sui generis conținând învățături moralicești / imoralicești la care cuveni-s-ar să medităm cu multă luare aminte, spre a nu repeta erorile trecutului ! Nici unii, dar nici ăialalți !

La vernisajul din 27 septembrie 2012, ilustrul critic de artă Dan Hăulică formulase următoarea cugetare care ar merita să fie însușită ca pildă comportamentală, ori ca învățătură motivațională (că tot sunt astea așa de „fashionable” în zilele noastre)… deși precis o vom ignora, ori cel puțin o vom uita (ăia, puțini la număr, care ne-o mai reamintim):

„(…) O societate are nevoie mai mult decît orice de puritate împotriva relelor care o ameninţă şi o macerează. De aceea trebuie să fim uniţi cînd prezentăm frumuseţea perioadei. Artiştii nu sînt nişte fiinţe disperate, sortite pieirii. Artiştii pot să piară ca destine individuale, dar cauza lor se constituie în exemplu pentru societate. (…)”[1]

Și dacă tot vorbim despre ARTIST, PUTERE și recursul la trecut, hai să ne întoarcem către simbolul artistic de azi al Maramureșului – Simon Hollósy – și biografica sa experiență cu PUTEREA – parte din portofoliul moralei cu «nimeni nu e profet în țara lui». Printre mulți alții, la astă zicere s-a referit și nemuritorul scriitor, jurnalist, polemist și luptător civic francez și european Emil ZOLA. Nu știm astăzi dacă, la vremea aceea, Hollósy avea cunoștință despre morala acestei ziceri din invocarea lui Zola; știm încă că Hollósy a fost profund atașat de valorile artistice și morale cultivate de Zola și de Tolstoi. Și mai cunoaștem faptul că pictorul armean din Sighetu Marmației a trăit pe proprie piele experiența cu profetul și cu țara de obârșie în relațiile sale cu PUTEREA vremii!

 

În fundamentala sa carte O viață de artist între München și Maramures [2] dedicată monografierii peronalității ARTISTULUI Simon Hollósy, regretatul istoric de artă și profesor Raoul Șorban evocă următoarea cugetare hollóșiană scrisă într-o epistolă a sa din 1900 (în vremea sezoanelor coloniste ale școlii sale müncheneze la Baia Mare), care devoalează cumva perspectiva percepției lui Hollósy privind raporturilor cu PUTEREA:

Și iată (…) din toată înălmășeala aceasta apare o lumină națională – care străbătând peste toate escrocheriile patriotarde, peste fraude, șmecherii și vînzări de suflete, dincolo de aglomerările de minciuni și aparențe, aruncă o lumină curată, orbitoare pe solul ungar… Cea mai plăcută muzică ce însoțește această lumină nu este muzica uralelor scandate din oficiu pentru înzorzonarea banchetelor – ci pocniturile bicelor de pe câmpia liberă și tălăngile cirezilor. simbolul adevărului ce nu se încovoaie în fața formei (…)[3]

O evocare memorialistică aparținând unui „discipol devotat” (Edwin Baktai – colonist al școlii hollóșiene la Teceu, iar mai târziu reputat indianist) identifică patria lui Hollóșy după cum urmează:

Școala pe care o avea la München, cu cei mai devotați dintre elevi, venea vară de vară în patria mai restrânsă a maestrului, în Maramureș, la Teceu [sublinierea mea – T.A.]. Aici mi-a fost dat și mie să mă înfrățesc cu natura autentică, originară.

Adeseori petreceam zile și nopți afundați în codrii Maramureșului, hoinărind în tovărășia păstorilor români, după păstrăvi; altădată, cînd ne trezeam lîngă focul ce ne-a străjuit în timpul somnului, vedeam urmele ursului pe malul pîrîului din apropiere. Maestrul nostru se simțea în largul său în natură, căreia îi cunoștea toate tainele, asemenea oricărui păstor muntean…[4].

Istoria relațiilor ARTISTULUI (Simon Hollósy) cu PUTEREA (cu cea locală, administrativă comitatensă din Sighet, respectiv. cu cea centrală, guvernamentală din Budapesta), înregistrează și câtea eșecuri antologice.

Cel dintâi s-a petrecut în 1896, în legătură cu comanda contractuală prin care Simon Hollósy se angaja – contra unei remunerații, firește – să conceapă, să realizeze și să livreze, un tablou cu tema Cetatea Hust O pictură menită să reprezinte o achiziție a autorităților administrației comitatense, ca omagiu adus celebrării Mileniumului încreștinării ungurilor. Gâlceava, apoi dureroasa respingere (reciprocă) s-a petrecut din pricina eternei antiteze în chestiunea specicului identitar al operei de artă, care, mereu și ireductibil, pare să opună viziunea ARTISTUL (celebrarea esteticii «frumosului» artistic) viziunii așteptate/pretinse de PUTERE (celebrarea doctrinară de sine, politico-ideologică). Pe scurt, Hollósy a realizat un splendid peisaj monumental cu aparență de „plein air (care astăzi contează printre capodoperele ARTISTULUI) – înfățișând ruinele cetății medievale de pe un vârf de deal mai îndepărtat, totul plasat în ambianța unui imens și rafinat spațiu pictural vegetal, cu centrul de interes focalizat asupra unei „banale” ferme pastorale deasupra căreia plutește, difuz încețoșat, fumul evocator al vieții și activităților gospodărești. Așadar – omagierea cu instrumente estetice a naturii și a vieții (trecute și prezente).

La polul PUTERII s-ar fi dorit o eroică scenă batalistă, cu un epic narativ de șarjă cavalerească, care să „slăvească” deopotrivă bravura, victoria războinică, și „spiritul național”, cumva în „buna” tradiție romantică, ori poate academist neoclasică. În tot cazul, s-ar fi cerut/pretins o omagiere simbolică a PUTERII înseși, prin identitățile sale doctrinare, ideologic–politice.

Cum orizonturile de așteptare și realizare s-au poziționat într-o relație de divorț total, consecința a fost drastică, simplă și cu efecte pe spinarea artistului: PUTEREA a refuzat lucrarea, a anulat contractul și – pe cale de consecință – i-a refuzat ARTISTULUI cuvenita remunerare a creației și a muncii sale.

Culmea meandrelor destinului a făcut ca, după aventuroase peregrinări prin mai multe locații, lucrarea neplătită – și deci neachiziționată de comanditarul administrativ–politic – să se reîntoarcă și să-și afle loc de cuvenită găzduire definitiă tocmai în Sighetul natal al creatorului, în colecțiile actualului Muzeu Maramureșean.

Și mai consemnează Raoul Șorban în continuare, citând dintr-o  scriere a altui discipol al lui Hollósy (de data aceasta în colonizările băimărene):

Din istoricul școlii lui Hollósy la Teceu, Zoltán Felvinczy Takáts a mai notat două episoade: vizita de pomină a contelui Albert Apponyi, ministrul cultelor și al învățământului, în urma căreia a fost sistat ajutorul ce-i fusese acordat temporar lui Hollósy și peripețiile, de tristă amintire, de la Sighetu Marmației. «Contele Apponyi a trecut o dată prin Teceu. Și cum avea cunoștință de existența coloniei de artă, s-a gândit s-o și vadă la fața locului. Pe Hollósy la și găsit. Dar ținuta maestrului nu i se păru contelui suficient de protocolară. În privința locului de muncă al elevilor săi, maestrul însuși era de părere că nu e suficient de reglementar. În consecință a fost sistat ajutorul de care beneficia școala lui Hollósy în lunile de vară. (…)

În 1912 și-a făcut apariția o delegație în frunte cu arhivarul principal din Sighet, care era și scriitor, ca să-l invite pe Hollósy să-și aducă școala, pentru lunile de vară, în capitala județului. Proiectele și speranțele erau și mai ambițioase decît fuseseră illo tempore cele ale băimărenilor. Se spera o mare înflorire socială. Au promis și un loc de muncă minunat, liniștit, în ambianța stimulatoare din Grădina Morii, „locul cel mai splendid din oraș”, și un sprijin material corespunzător. Hollósy a cedat greu; pînă la urmă, însă, a acceptat invitația.

În vara anului 1913, școala s-a instalat, într-adevăr, la Sighetu Marmației. Dezamăgirea pictorilor a fost însă totală. Gazdele nu s-au îngrijit nici măcar de locuințe pentru pictori. Hollósy însuși a fost nevoit să se aranjeze în camera unei cârciumi. Nici șandramaua, care trebuia să adăpostească școala în zilele ploioase, nu era gata. Construirea ei a început abia după sosirea pictorilor la Sighet, unde curioșii cetățeni ai orașului veneau la Grădina Morii ca la grădina zoologică – să vadă pictori… Până la urmă, ploile au pus capăt șederii pictorilor la Sighet: Iza a inundat tot terenul școlii. Hollósy a vândut atunci câteva peisaje unor amatori din localitate. Cu aceste amintiri s-a încheiat șederea lui Hollóșy și a elevilor săi, în vara anului 1913, la Sighetu Marmației.[5]

Dezamăgitoare experiențe, ori ce s-ar spune !

Iar noi, acum, că ne aflăm în sezonul anotimpurilor electorale 2024, stăm și ne punem întrebarea: ce alte experiențe asemănătoare le vor mai fi oferite ARTISTILOR contemporani, în relațiile lor cu PUTEREA zilelor noastre ?

Nu ne rămâne altceva mai bun, decât să ne „împăcăm” pe mai departe cu… nimeni nu-i «profet» în «țara lui!»

* Acest text reprezintă un pamflet, care trebuie citit, înțeles și tratat ca atare, conform regulilor jurnalistice și prevederilor legale corespunzătoare aflate legalmente în vigoare.

[1] Cf. https://www.observatorcultural.ro/articol/artistul-si-puterea-3/.

[2] Raoul Șorban, O viață de artist între München și Maramures, Editura Meridiane, București, 1986, 218 pagini (reeditată în ediție revizuită și adăugită în 1996, la aceeași editură).

[3] Idem, p. 84, nota nr. 125: apud Lajos Németh, Hollósy Simon és kora művészete, Budapest, 1956, p. 63 (nota 128).

[4] Idem,, p. 85.

[5] Ibidem.

 

Dr. Tiberiu ALEXA

 

 

Citește și

Editorialul de sâmbătă. Ieri și azi: Paralele inegale (III)


Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.



1 Comentariu în această postare

  1. Vasile jurje

    Felicitări maestrului condeiului în delicatele meandre ale Artei, Domnului Tiberiu Alexa, pentru minunatele și ineditele
    EDITORIALE. Ar merita să apară într-un ziar (Știu că din păcate nu le mai avem!) Să rămână pentru arhivele personale. Pentru că scrisul…

    Răspunde

Lasă un comentariu