„Communication is coming on strong.” Jimi Hendrix
„Gheorghe Iova – un guru al optzecismului”, sintagma aceasta a figurat, aproape două decenii, la rubrica „Anchetă de viitor”, pe dosul copertei revistei (temută, în mediul literar) Vatra, după care a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Redacția revistei nu și-a onorat (pro)misiunea, foarte probabil fiindcă n-a adunat suficiente elemente pentru a declanșa ancheta! Este tocmai ceea ce îmi propun [Iova: singur?] să fac în acest dialog-anchetă [Iova: un guru nu poate fii anchetat. Nicio anchetă nu poate fi dialog. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”.].
În acest dialog, un prim set de 10 întrebări
[Iova: răspunsurile se califică; întrebările, cu Heidgger, cu tot, se decad.]
[Iova: dacă e dialog nu poate fi scotocire. Scriitorul nu are suflet, no acces! iar zicerea „cotloanele sufletului” e impracticabilă. Gheorghe Iova a fost deviat în „guru al optzecismului”, o deviere incultă, menţinută 15 ani public, la maximă expunere: pe coperta a patra: guru nu poate fi al unei abstracţiuni (optzecisma) ci al oamenilor vii.]
[Iova: de a ancheta acest deserviciu publicitar „Vatra”.
Considerând drept abuz, în detrimentul unui cetăţean, afişarea, 15 ani, a numelui Gheorghe Iova. Ce am făcut, eu, e însuşit, cu valori modoficate, de Ilea. De anchetat e afişajul „guru”, la „Vatra”.]
Marian Ilea: Dragă Gheorghe Iova, propui acestă anchetă [Iova: a afişajului „guru”, la „Vatra”] mai precis întrebările mele [Iova: non dialogale]. Te felicit pentru curaj [Iova: citez „l’écrivain relève le courage”.].
Să începem. Bineînţeles că nu ai suflu de prozator [Iova: nov. 1993 – apr. 1994, în acelaşi timp, cu „Călare, pe muşc”, apărut 1998, am scris „de câţi oameni e nevoie pentru sfârşitul lumii”. Vorbeai de suflet, zici suflu: n’am suflet, am alonjă.] Aș zice, deci, ce faci tu? lucrezi de zeci și zeci de ani (asemeni lui Rimbaud, Wittgenstein), dar și la jocuri [Iova: de familii] de cuvinte [Iova: Mondrian „Boogie-Woogie” New York, e proiect de artă monumentală] proverbe, argou…, uneori ies scîntei, altădată dai de sevă, ori de vid, cînd cum; de fiecare dată mergi pînă-n pînzele albe, până la juisanță. Adică, ești înainte de orice, după datele pe care le dețin, un poet și un eseist, un adept al fragmentului [Iova: un întreg, ca oricare altul; cultiv cursul, nu stocuri.]. Crezi că sunt prost informat?
Gheorghe Iova: Da. Ptu că, în lumea de „români (non cetăţeni) nu există informaţia.
Presa e ţinută să mă tacă, ca şi când (cum ştiu) sunt în moarte civilă. Am avut D.U.I. şi nu agreez să-mi faci dosar, nici „dosar”.
Marian Ilea: Mai citesc în „dosarul” tău că ești mai pe șleau, un romantic-postmodern [Iova: nici nu am înregistrat maculatura „postmodenă”; „postmodernismul” fu decomplexare – cu prezenţă militară, în Europa – a culturii americane, de cultura europeană: a dispărut la 11 sept. 2001], carapacea ta fiind ironia, sarcasmul și, firește, poetica teoreticianului, … crezi că astea ar fi doar dezinformări? [Iova: ale tale, da, să le oprim, cu tine, la tine.]
Gheorghe Iova: „postmodernism, e dezinformare. Scrisul despre Iova e dezinformaci, de falsuri comandate.
. Propoziţiile performanţei libere (scriitor) se prezintă, după 20 şi de ani, drept smulse, cu dinţii, drept cele ce „ţii, cu dinţii”, vorbe. Consider drept scoase, prin extorc, torţiune & tortură, versuri (Dante, Eminowicz, Tonegaru, Iova).
Hoţii’s ţinuţi să trăiască, fugari, în locuri ce nu le au prevăzut, furând.
Termenii conştiinţei „româneşti”, îi auzi, în „sporturi”: „a dictat”, „s’a impus”. Nu poate fi vorba, despre mine, în prezenţa mea. Poliţişti prinşi la jaf, dovediţi escroci, se declară falşi.
Marian Ilea: După consultarea documentului principal, scos din arhive, adică după citirea și recitirea cărții tale de căpătîi, de cîți oameni e nevoie pentru sfârșitul lumii (fără semnul întrebării), afirm (vorba lui Labiș, la care poposești în carte, îndelung și frumos) ești, de pe la cinci ani, cînd ți-ai întrebat mama: „ Mamă, cine e tatăl meu?” „Să-l întrebăm, pe taică-tu.” (p. 252), și asta pentru că nu ți-a văzut niciodată chipul [Iova: în oglindă, vâd ce, sigur, dispare.], nici măcar la naștere: „Cine e înțelept? – Cel ce vede copilul care trebuie să să nască” (p. 267). Ai avut un tată vitreg, [Iova: îmi spui, mie?] nu prea tandru, dar nici tiran. Ai terminat cele patru clase elementare ca „elev Lungu”, iar la începutul clasei a cincea, ai aflat că ești de fapt „elevul Iova” (după numele mamei). Preferat să nu-l fi cunoscut, psihanaliză de doi bani, [Iova: 1972, diploma „psihanaliza & fenomenologie”] privim împreună lucrurile dureroase.
Am descoperit că după mamă te tragi dintr-o familie sîrbească: pe la 1900, străbunicul tău, Barbu Sava (din Sava, pare-se, numele s-a schimbat în Iova), a pornit din Banatul sîrbesc (Panciova) cu o familie numeroasă și puternică, dimpreună cu alte familii sîrbești, și s-au oprit cu toții prin satele din județul Buzău. Pînă și tatăl tău, marele necunoscut al vieții tale, pare a fi fost tot sîrb, fiindcă, în 1990, tu (mai bine zis personajul Gheorghe Iova) ai plecat prin Serbia să-i dai de urmă, fără izbîndă.
Spui, despre bărbații din neamul mamei: „Toți bărbații au fost caustici, bășcălioși, ironici. Nu păcăleau, nu se lăsau păcăliți. (Asta e clauza)” (p. 178). Sare în ochi [Iova: sare la ochi!] că ai cu cine semăna!
E un abuz de anchetator, absurd, să-l identific, confund pe personajul din carte Gheorghe Iova cu autorul, ori cu omul Gheorghe Iova, adică cu tine, îmi asum acest risc, al jocului la paralele între operă și viață, ficțiune-autoficțiune-autobiografie, așa că te rog să-mi spui dacă în ce te privește copilăria ta [Iova: ce nu se poate accesa] e și marea sursă, sau doar una din sursele creației [Iova: redundac.] tale? Asta pare a reieși și din declarația de la p. 252: „Scrisul meu e o extindere a numelui pe care îl port. Nicicînd nu a fost vorba de apariția pseudonimului în scrisul meu. Nu mă desolidarizez”. Și: „Nu am separat scrisul de viață, nu separ viața mea de scrisul meu” (p. 184).
Gheorghe Iova: „Viaţa mea fu un salt mortal, de a lungul unui şir de prieteni.” 1993. „în căruţcior, cu 17 afecţiuni”. „capete de acuzare”, ca şi „boli, pe un om” fac balauri.
Marian Ilea: Și dacă tot ți-a fost dat să rămîi oarecum ca suspendat de începutul vieții tale [Iova: om religios.], mi se pare mult mai potrivit celălalt titlu pe care l-ai propus (nu și adoptat) pentru cartea de față, Testamentul unui copil. Neavînd un început al vieții (căci dacă toată viața e în/un început, nu se mai poate chema început!), pare aproape firesc și logic să n-ai parte nici de un adevărat sfîrșit, așa cum și mărturisești, că ești străin de sfîrșituri: „Eu nu particip la nici un sfîrșit. (Propoziție Iova)” (p. 152). Care va să zică, ești condamnat [Iova: Am tot publicat că ‘„s în moarte civilă.”] (precum un Maldoror la insomnia veșnică) la o suspensie perpetuă, la nemurire, la neînchiderea definitivă a pleoapelor! Cum vei ieși din paradoxul ăsta? Vei găsi (o) ieșire(a)?
Gheorghe Iova: Nu am acceptat „talent”, ‘tu-l! nici muza, drog, alcool, inspiratarea: am ţinut să spun că un om e sursa performanţelor de gânduri & cuvinte.
Marian Ilea: Scrii, la pagina 168: „Am început să plîng foarte tîrziu, către 30 de ani, [Iova: ianuarie 1980] și nu mă mai pot opri”. Există totuși o excepție, pe care ți-o voi reaminti [Iova: Ce am făcut, eu, e însuşit, cu valori modificate, de Ilea.] odată cu plăcerea transcrierii următorului pasaj poetic: „ Am venit pe lume cu un plîns bine articulat, sintactic: ‘în-oa, în-oa’, îmi reproducea mama mai tîrziu. Imediat ce eram luat în seamă, uguiam. Ca porumbeii: ‘uu-u, uu-u!’. Ziua dormeam, noaptea trebuia să fiu ținut aproape de lampă, cu ochii mari în lumină. Espiègle.” (p. 252).
(Va urma…)
Marian ILEA
