„Cronicile de la Herina” de Marian Ilea, partea a VII-a

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro a romanului-foileton „Cronicile de la Herina”, de Marian Ilea. Lectură plăcută vă dorim!

VII

Degeaba a încercat Szollosy Antal, delegat în consiliul din Herina, să îndemne populaţia la calm. Cei cu dare de mână au părăsit Herina, comercianţii au închis prăvăliile, întreaga activitate a fost paralizată. „Vor fi lupte grele”, zicea câte un trecător grăbit.

În gară s‑au pregătit trenuri pentru refugiaţi.

Exodul s‑a pornit vinerea. La calea ferată, mare înghesuială. Patrimoniul financiar din oraş era de patruzeci şi trei de milioane de coroane. A fost încărcat într‑un vagon deschis, folosit la transportul pietrişului. Directorul a rămas pază neclintită lângă averea Herinei. A călătorit în ploaia şi vântul rece, până la Budapesta. Au fost patru garnituri de tren. Autorităţile le‑au aşteptat în gara Keletti. Pentru refu- giaţii din Herina s‑au găsit casele goale din oraş. Localnicii i‑au aşteptat cu mâncare şi băutură. O caravană separată a transportat bolnavii şi cadrele medicale.

„Geamurile de la case vibrau tot timpul. Nu ne mai puteam odihni. De aia am plecat”, ziceau refugiaţii Herinei.

Szollosy Antal, delegatul, era un fost profesor pensionat, director al gimnaziului din Lipce. A spus de la tribuna din faţa hotelului „Kiss Pipa” că, deşi participă la acţiunile desfă- şurate pentru menţinerea integrităţii oraşului, poziţia lui oficială şi jurământul depus atrag după sine fuga pe timpul unei ocupaţii, respectiv imediat înainte de începerea acesteia.

S‑a constituit pe o hârtie comisia de menţinere a ordinii orăşeneşti.

Szollosy Antal a pregătit o sută douăzeci de legitimaţii pentru membrii comisiei.

A rămas cu ele nefolosite.

La orele târzii ale nopţii au venit rezerviştii. Ploua. Au fost intonate rugăciunile, apelându‑se la grija cerească.

La ora douăzeci şi trei pleca din gară ultimul tren plin cu refugiaţi.

Integritatea oraşului trebuia apărată, indiferent de preţul plătit.

În Piaţa Centrală s‑au aprins luminile. Cofetăria „Dimka şi Donika” a oferit oranjadă celor adunaţi în piaţă. Simpla prezenţă a rezerviştilor aducea linişte în oraş, erau vioi, cu spirit de iniţiativă, credincioşi. Parohul Boschetty Andor avea influenţă asupra lor. Înainte de luptă s‑au rugat iar.

„Când vom fi grav răniţi o să avem dreptul la spove- danie, domnule paroh”, i‑au spus domnului Boschetty Andor.

Atacul fulgerător. Când au văzut sânge, s‑au sălbă- ticit. Au pornit cu dorinţa gloriei orăşeneşti. Să poată privi înapoi cu mândrie, să nu aibă nimic de regretat.

Aveau să fie pomeniţi din noaptea aceea până‑n veacul vecilor.

A urmat binecuvântarea parohului în sunetele clopo- telor mici. S‑a cântat: „Am avut un camarad”. Vocile rezer- viştilor şi‑au trimis ecourile peste munţii Herinei. „Tată, eu te chem, / În urlete mă înconjoară aburul luptei”.

***

Când s‑au ivit zorile, armata rezerviştilor era tot la atac. Cu crucea şi cu Biblia parohului Boschetty Andor înainte. Îngroziţi, inamicii se retrăgeau. Mulţimea de cadavre care au acoperit câmpul de luptă i‑a uns la inimă pe herinezi.

Cât cuprindeai cu vederea, mişunau patrulele noastre, călare şi pe jos. Rezerviştii luptau cu dexteritatea unui exerciţiu militar pe timp de pace. Pe unde treceau vitejii noştri rămâneau doar cadavre, muribunzi horcăind şi răniţi văitându‑se. Ici‑colo câţiva cai rătăciţi. Rezerviştii au luptat, toţi pentru unul, unul pentru toţi. În dimineaţa aceea nu mai era picior de inamic în Herina. Câţi scăpaseră, o luaseră la fugă, pe jos sau călare, către Lipce.

***

La ora şapte dimineaţa, parohul Boschetty Andor a luat cheia de la biserică, a descuiat şi mi‑a spus: „Spitz, urci în turnul bisericii”. Ca să observ mai atent mişcarea de pe câmpul de luptă. Strategia. Ca să pot scrie. Ca să rămână. Aveam un binoclu militar. Focurile dese de armă au făcut ca aerul să fie tot mai greu de respirat. Tencuiala caselor din Herina a prins să cadă. Un glonţ Mannlicher a trecut drept prin turnul bisericii. „Am întâmpinat cu atâta bucurie obiectul acela ucigaş, precum Noe porumbelul alb al păcii după potop. Era glonţul unuia dintre rezerviştii noştri”, am scris în caietul bătăliei de la Herina.

În timp ce domnul Plotinikoff a descălecat, lăsându‑şi calul să pască, s‑a apropiat de el Mandics, nebunul din oraş. L‑a privit, a făcut semne urâte înspre comandantul inamicilor, a sărit în şaua calului şi a dispărut în galop. Era o zi de toamnă ploioasă.

După‑amiază un fum gros s‑a aşezat în grădina paro- hiei. Mirosea a sulf. Am privit cu binoclul în susul şi josul străzii. M‑am liniştit. Fumul venea de departe.

Bătălia s‑a numit biruinţa rezerviştilor noştri.

Pe câmpul de la Kunigunda, lângă băile Lajos, am văzut zece cai şi doi purcei. M‑am aşteptat la pârjol mare printre huciuri şi‑nceput de pădure. Am mai notat în caietul acela:

„Privesc mai atent prin binoclul militar şi văd că nu văd nimic. E primul semn că am învins”.

***

Scrisoarea Isabelei Monthomas către contele Maximilian Monthomas

Hanovra, Bobing Strasse 24

Dragă Max,

Îţi scriu din Herina, unde locuiesc, unde am casă, unde am vecine, unde ar trebui să dorm sau să muncesc sau să fac o grămadă de lucruri rămase în urmă.

Pentru o bărcuţă din hârtie e o lume suficient de mare.

În vârful unui molid cu conuri sângerii, sprinţarele forfecuţe ciugulesc seminţe, gaiţele nevăzute şi gheonoa- iele ţipă strident sau bat toaca. E după‑amiază. În munţii Herinei soarele coboară agăţându‑se de suliţele molizilor, apoi va dispărea în flăcări ce se potolesc şi‑n jarul ce se stinge.

Am pornit la şase dimineaţa,. Era ciudat de cald şi linişte.

Într‑o zi anume, ligheanul meu s‑a răsturnat. Am naufragiat pe un uscat unde pietrele zgârie tălpile.

Mâncam afine. Cu doamna Margit Wodobskin, propri- etara hotelului „Kiss Pipa”. Mai sus pe jgheabul de la o avalanşă sunt ciorchini de merişoare, limbi albastre şi insule de rododendron.

Am preferat să risc. Ai cunoscut odată o fată blondă. Știai că avea să crească. Ai întrebat‑o: „De ce? La ce bun?”.

Ea voia să meargă singură. Îţi aduci aminte?

Trecem prin păduri de fag amestecat cu paltin, mai jos molizi uriaşi, doborâturi de vânt cu hăţişuri de muri.

Doamna bătrână de peste drum mi‑a bătut la uşă. Vine la cafea în fiecare dimineaţă. „Isabela, trebuie să‑ţi prezint pe cineva. Un bărbat minunat. Arătos, educat, cu o afacere bună.”

În Herina toate doamnele bătrâne sunt deştepte şi aranjate.

În împrejurimi sunt gospodării cu araci cu fasole debordând de păstăi, girezi de otavă, fânaţuri burduşite de nutreţ către vârful Michalec.

Am găsit mânătărci, roşcove şi gălbiori. Mâncarea pentru deseară.

Ne oprim pe cărările muntelui. Avem o vârstă.

M‑am întrebat nopţi la rând, nopţi de nesomn, dacă mai am sentimente! Violoniştii vor avea întotdeauna succes la femei. Graţie mâinilor cu care pot controla voinţa.

Domnul Wodobskin din Iaremcea ne‑a spus într‑o plimbare spre vârf: „Margit, Isabela, aici, credinciosul meu camarad de şcoală şi de luptă, Haus Ubele, m‑a privit serios şi trist şi a zis: «Wodobskin, acuma‑i acuma!». Erau cuvinte ce‑l chinuiseră toată noaptea, a doua zi a fost împuşcat mortal!”.

Când cineva cade, Max, înseamnă că a ajuns sus; mi‑a luat un an de gânduri ca să înţeleg asta.

A mai trecut o vreme, am mai încercat, am mai dat, am sperat, am cerut, am promis.

M‑am trezit senină. În mijlocul bujorilor de munte ciclamen‑sângerii.

În jurul Herinei norii şi negurile se adună din senin.

Am trecut pe lângă cazarma dezafectată.

Către seară luna va fi în descreştere cât o unghie.

Dimineaţa am călcat bruma groasă şi foşnindă.

În ziua asta de toamnă am ameţit de mirosul papanaşilor şi gustul dulceţei de vişine.

M‑am amăgit. Timpul trebuie să treacă fără întâmplări. Printre boscheţii cu rubinii mărgele de măceşe, păducei şi sălcii, ciucuri de scoruşi, pâlcuri de ghebe prinse de ger cu iarba chircită de brumă, locotenentul Fity le‑a spus solda- ţilor săi: „În munţii ăştia, camarazi, răbdăm de foame, însă stomacurile goale sunt potrivite în cazul în care primeşti un glonte în burtă”.

Am trecut pe lângă ghistinişul lui Hingly. A plouat în noapte. Valea curge năvalnică şi lăptos‑maronie. Oglinda lacului, unde e capăt de drum, stă prinsă‑n subţiri şi sure gheţuri, ici‑colo fisurile ca nişte plase de păianjen.

Margit pleacă o săptămână la hotelul central din Iaremcea.

Dragă Max, în Herina am învăţat că şi eu pot fi înşelată.