„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea a VI-a (I)

Continuăm publicarea pe DirectMM.ro, în foileton, a romanului „Acei minunați ani” de Marian Ilea, un roman al copilăriei universale! Vă veți întâlni sâmbătă de sâmbătă cu personaje fabuloase, trăitoare într-un cartier de blocuri ale comunismului din: Mittelstadt, Felsőbánya, Baia Sprie. Vă dorim spor la lectură!

VI (I)

Pe masa din camera mare, ţigara arde uitată pe buza scrumierei, o ia, inspiră adânc fumul vătămător, face rotocoale cu el, încearcă să-l dea şi pe nas, se îneacă, tuşeşte, i se înroşesec ochii, îi dau lacrimile, se răsuceşte pe călcâie şi uşor ameţit pleacă din bucătărie.

Pe strada lungă şi dreaptă ce duce de la biserică până la intrarea principală a spitalului, undeva pe la mijloc, arde un felinar.

Margasoiu ia o piatră, ţinteşte cu atenţie, zvârle cu putere, îl sparge şi pleacă să stea de vorbă cu nea Vicente.

Ajuns căruţaş, Vicente conduce o caleaşcă aproape regală. Margasoiu o opreşte şi spune: „Mână calul la pas şi îndreaptă-l spre lac, Vicente! Acolo opreşte să cobor, să-mi iau stiletul şi să mi-l înfig în inimă şi să dorm somnul de veci.”

Vin lupii, inima nu se mai zbate, haita ar devora şi ar pleca sătulă.

În dimineaţa următoare, vecinii vorbeau pe şoptite.

Se răsuceau pe stânga, apoi pe dreapta, cu mâinile strângând marginea patului. Conturul buzelor schimonosite îl făceau să semene cu o broască în agonie. Nu se văieta. Minutele păreau altceva, despre ore nu putea vorbi.

Nici Năduşitu, nici Strâmbătură, nici Cătană, nici Luşu şi nici măcar Petrescu, luaţi laolaltă ori pe rând, nu puteau îmblânzi zbuciumul din pietul bolnavului.

Pilulele erau mici şi albe. Te linişteau. Margasoiu le lua fără să întrebe nimic.

Se întâlnise cu un fluture alb ca zăpada, ba nu, ca basmaua aia agăţată înt-un cui din garajul de P.F.L. Aşa! Fluturele bătea din aripi şi spunea tuturor: „Sunt imaculat!”, „Sunt imaculat!”. Se înălţă până o rază îi arse o aripă, cealaltă căzu pe buchetul de adormiţele zbătându-se în polenul galben.

Picioruşele şi trupul rămas în iarbă şopteau subţirel: „Am reuşit, am reuşit.”

Firimiturile de prăjitură erau marmeladate. Miroseau a praf coclit şi vechi.

Năduşitu îi spusese lui Strâmbătură, în vreme ce se plimbau îngânduraţi pe lângă casa lui Virci: „Margasoiu mănâncă dulciuri cumpărate de la solduri.”

Mama Margasoiului nu se mişcase de lângă pat. Venise în vizită doamna învăţătoare Munteanu, împreună cu o colegă. De câte ori se auzea în curte un zgomot de claxon tresăreau.

Margasoiu se plimba leneş printre gânduri. Cugeta sau medita. Descoperise adăpostul săpat în pământ de către Virci. Îl vopsise în roşu ca să se vadă din curtea cu piatră cubică. Ar fi trebuit să-l arunce în aer. S-a simţit prea obosit.

Auzi? M-auzi? Cel puţin simţi dacă nu poţi auzi? De ce nu simţi şi nu auzi, ai putea măcar simţi ciolanul aburind şi ciorba care-i UNA DE FASOLE. Hai să mănânci. Înduioşează-te şi haide să mănânci. Eşti aşteptat. PA.

În vreme ce Năduşitu se aşezase pe scăunel şi se uita speriat la chipul prietenului său, Margasoiu scria poezia PIPI.

„De ce scrii poezia pipi, Margasoiule?”, întreba Năduşitu uşor ruşinat.

„Pentru că nu s-a mai scris poezia PIPI, de aia. Tu ştii poezia PIPI, Năduşitule?”

„Nu ştiu poezia pipi, Margasoiule.”

„Nu că nu ştiu poezia PIPI, Margasoiule. Tu ştii poezia PIPI, Năduşitule?”

„Mâm, mâm, mâm, Margasoiule.”

„Nu că mâm, mâm, mâm, Margasoiule. Tu ştii poezia PIPI, Năduşitule?”

„Du-te dracului, Margasoiule.”

„Nu că du-te dracului, Margasoiule. Tu ştii poezia PIPI, Năduşitule?… Scriu poezia PIPI pentru că nu s-a mai scris poezia PIPI, căci, dacă s-ar fi scris poezia PIPI, n-aş mai scrie poezia PIPI, n-aş mai scrie-o eu, Margasoiu, poetul, pe ea, PIPI, poezia. PE PIPI. PE PIPILUCĂ. PE PIPILUŞCĂ. PE PIPIŞOR. PUIU MARGASOIULUI PUIŞOR. PIPI. PIPI. PIPI. PIŞU. PIŞ. PIŞ. PIŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞ.”

Durerea surdă apăruse de câteva săptămâni. De când se jucase de-a caii şi călăreţii. Primise câteva lovituri de pantof în ficat.

La început sporadică. Apoi permanentă.

Se gândea la paturile îmbrăcate în cearşafuri albe de prin spitale.

Maică-sa, încinsă cu şorţul din pânză subţire colorată, îl anunţa tot mai des: „Avem ciorbă de fasole, cum îţi place ţie, Margasoiule.” Nu-i mai plăcea. Slăbise.

Margasoiului îi plăcea doar mâncarea făcută de mama lui.

Îşi fixase pe locul dureros o pungă cu apă rece. O prinsese de piele cu fâşii de leucoplast. Îl ajutase pe Năduşitu să-şi umple bluza cu hreucele din grădina lui Virci. Alergaseră până la biserică şi se ascunseseră într-o firidă când îl văzuseră pe stăpân ieşind din buncăr cu capul înfăşurat în turbanul alb şi cu coasa în mâini. Nu auziseră multele înjurături. Margasoiu simţise că are piept de porumbel… Năduşitu se trezise cu urechi şi stomac de iepure.

De hreuce nu se putuse atinge.

Batista înmuiată în apă rece tampona fruntea, faţa se învăpăia, gâtul se usca, durerile accentuate ale mucoasei de câte ori înghiţea saliva. Febra urca liniuţă cu liniuţă.

Venise în vizită Virci cu nevastă-sa, aveau într-o găletuşă de plastic prune galbene, moi, zemoase, coapte. Călcaseră pe vârfuri să nu-l sperie.

„Ce faci tu Strâmbătură, când sfârşim războiul călare?” întreabă Margasoiu.

„Descalec întâi şi-ntâi”, zise Strâmbătură mestecând un fir de iarbă, „şi dacă am gătat, mă-nsor.”

„Mare prost eşti, mă Strâmbătură.”

„Ai grijă cum vorbeşti cu mine că-s caporal.”

„Se cheamă că eşti un caporal prost, Strâmbătură.”

Faţa străbătută de un gând rău. Oftat.

„Aurelia îmi zice că-s sărăntoc, Margasoiule.”

„Gătăm aicea şi ne cărăm în America. Facem avere şi ţuruc. Ne aducem de acolo femei. O să te luăm şi pe tine, mă.”

Nisipul, drumul pufos, bagajele multe, lipsa apei, lipsa banilor de cheltuială şi a hranei. Strâmbătură se sperie. Ajunseseră să mănânce pământ bucăţălit ori pământ din angrenajele pietrelor de moară.

„Aicea unde-i şi ce căutăm?” întreabă Strâmbătură.

„O să te lămureşti tu imediat”, răspunde Margasoiu.

O umbră mare ce parcă suflă. Se făcuse linişte. Jucau popa prostu. Macazul liniei ferate era în spatele lor. Se aprindea şi se stingea lumina roşie. Apoi cea verde. Se auzea scârţâitul liniilor ce-şi schimbau poziţia. Treceau doar marfare pline cu cherestea. Numărau vagoanele şi notau în carneţel alte particularităţi ale transportului. Sosiseră în America ascunşi în burta unui vagon ce transporta minereu. Din port, o luaseră pe chei şi se treziseră flămânzi şi aproape dezbrăcaţi lângă o linie ferată. Piatra din jur era mare, cubică şi parcă dată cu petrol. Furaseră dintr-un camion legume verzi.

Din tren în tren, până la şopron. Botezaseră locul: locuinţă militară. Margasoiu avea dormitor separat.

Îngălbenise şi frunza codrului american.

Pândeau şi muşteriii unei berării pline, de dimineaţa până seara. Aicea îşi făceau nevoile pe zidul unei case. Nu munceau nicăieri şi sporovăiau între ei ori se luau la harţă până când se împăcau. Asta îl distra pe Margasoiu.

„Oare ne prinde iarna p-aici?”

„A venit toamna.”

„De ce crezi că-i mai rău aici ca altundeva, Strâmbătură?”

„Întrebam ca prostu’, Margasoiule.”

„Exact ca prostu’ întrebai.”

MARGASOIU AR FI PUTUT RĂSPUNDE ORICĂREI ÎNTREBĂRI. CEILALŢI: NU.

„Se poate să plecăm astăzi, ori la noapte, ori să mai stăm o lună ori un an. Ordinele vin pe neaşteptate. Aicea, doar eu dau ordine.”

„Lângă şopron suntem mai feriţi de America?”

„Asta ar veni aşa c-am avea aicea mai mult noroc decât în altă parte?”

„Adică vrei să afli toate secretele, Năduşitule?”

„Dacă stric secretele, mai bine nu.”

„Aicea nu avem aşa ceva. Suntem egali, ca-n America.”

„Mai bine plec, Margasoiule.”

Umbra ce părea că suflă îşi băgase în gură mustaţa. Vorbele morfolite.

„Strâmbătură ăsta e cel mai nedisciplinat din câţi am avut în subordine”, zice Margasoiu.

„Dacă ordoni, îl băgăm la arest pentru indisciplină.”

„Nu-l putem ţine în camera oglinzilor, pentru că se teme de fizionomie.”

„L-ai auzit cu fizionomia de care eu încă n-am auzit?” zice pe şoptite Cătană în urechea Năduşitului.

„Întâi m-a ameninţat cu America, apoi m-a forţat, iară eu nu mai am linişte”, zice Strâmbătură.

„Cu scăfârlia ta, aicea te vei descurca tare greu fără Margasoiu.”

„Trece multă cherestea de la munte la vale.”

„Asta înseamnă că muntele e încolo, iară valea e încolo.”

„’Nţeles! ’Nţeles!”

Umbra părea să aibă trup greoi. Margasoiu a trecut pe aproape. N-a schiţat gesturi de recunoaştere.

Umbra plivea straturile la lumina becului din camera mare a apartamentului de la parter. Straturile foşneau.

„Marş la spălat, Strâmbătură.”

Amărâtul acela se uita buimăcit. Era noapte şi aerul cald nu se putea respira. Orice mişcare în plus era periculoasă.

„Ce ne facem?”

„Răbdam.”

„Răbdăm, nu răbdam, ordinu-i ordin.”

„Umbra aceea trăieşte mărunta satisfacţie de a fuma o ţigară. La început s-a mişcat cu agilitate, acuma a înţepenit”, zice Margasoiu cu glas puternic.

Făcuseră rost de nişte urdă. Grasă şi înecăcioasă. Dacă ar fi venit cu autobuzul. Cum să treci oceanele pe roţi? Nu se putea.

Pădurea din apropiere – înnegurată. Mirosea a cherestea proaspătă.

„O s-o luăm încolo ori încolo?”, întreabă Năduşitu.

„Încolo, Năduşitule”, răspunde Margasoiu şi degetul lui arăta direcţia de unde vin vagoanele de cherestea.

Umbra stă dreaptă cu o ţigară în gură ca o statuie între statui. Au recunoscut-o toţi. E nea Vicente. Trebuie că a şters-o şi el în America.

Se întâlneau sub nuc ori în autobuz. N-aveau nimic de discutat. Margasoiu nu mai venea cu ei la şcoală. Apăruseră notele rele şi foarte rele. De câte ori se uita la banca aia goală, doamnei învăţătoare Munteanu i se umezeau ochii. Nu le mai dădea lucrare de control la aritmetică.

Soarele muşca din centura insectelor rele, curăţind lumina. Aerul fără viermi, căpuşe şi păduchi.

Se simţeau reci şi răi.

Norii albicioşi, lipiţi de pădure, semănau cu supele sleite. Ar fi vrut să alerge pe terenul cu piatră cubică.

Îşi simţeau venele pietrificate, sângele gros precum cimentul întărit. Era greu fără Margasoiu în cartierul lor. Era greu fără păianjenul ăla care alerga la dreapta şi la stânga ţesându-şi covorul.

Margasoiu se îngălbenise din pricini neştiute.

Domnul profesor de muzică aruncase cu diapazonul în capul Luşului la ora de cor şi apoi îngălbenise din pricini numai de el ştiute. Dispăruseră: ziarele, bocancii, rochiile, ochelarii, protezele dentare, America şi altele.

„Gata: facem grevă!” hotărâse Cătană.

„Bineînţeles că facem grevă”, răspunsese Strâmbătură. „S-ar fi putut face şi pe motive mai puţin întemeiate.”

„Cum începem s-o facem”, întrebă apoi Luşu.

„În aşa fel încât poate că Margasoiu îşi va aminti de noi şi ne va primi la sân.”

„Locul tău e la sânul lui Hilde a lui Oanţă, Năduşitule.”

„Aţi dat de greu şi spălaţi putina”, le-a spus Margasoiu apărându-le în vise. „Gândiţi-vă la cimitire.”

Citește și