„Acei minunați ani” de Marian Ilea, partea I

Nea Vicente s-a plâns preotului, la spovedania duminicală, de un anume zgomot ce-i persista în urechi. I-a şoptit de sub patrafir: „Îl am tot timpul ca o durere anumită”.

Preotul Călugăratu l-a întrebat dacă nu cumva îşi simte timpanele ca două pânze de paianjen pe care saltimbancii saltă haotic.

Nea Vicente i-a răspuns că, dacă ar sta să identifice zgomotele din aparatura urechii, n-ar mai veni la spovedanie, drept care s-a ridicat furios şi a plecat fără să se mai cuminece.

Nu aşa trebuie să scrii, ci după cum dictez eu, i-a spus Margasoiu tatălui său. Subsemnatul, tată al Margasoiului, mă oblig să cedez salariul lunar fiului meu. Şi apoi semnezi şi apoi trecem şi data de astăzi.

Margasoiu era hotărât să dea mamei lui toţi banii primiţi. Mama Margasoiului era gospodină, făcea de mâncare, cumpărăturile din piaţă şi curăţenia.

Pianista, care se întorcea din piaţă cu legume şi zarzavaturi în cele două plase, a strigat că-l va reclama pe nea Arghire domnului Ioji miliţianul.

Aerul de seră îngreuna respiraţia. Margasoiu, Cătană, Năduşitu, Strâmbătură şi Luşu doarmeau în camere, direct pe covoare. Se înveleau cu cearşafuri. Cu toate astea, simţeau că se sufocă.

Pe vreme de zăpuşeală, era bine de Alecu, ce avea o casă mare, construită printre copaci şi pajişti şi poieni, lângă cuptorul de făcut pâine şi lângă castanii cu coroane stufoase.

Alecu nu simţea că se sufocă. Alecu dormea în patul lui, liniştit şi bine învelit. Visa frumos şi răcoros.

RÂDEA DE MARGASOIU!

„Te-ai bronzat şi arăţi prosper, Margasoiule”, zicea Alecu. „Totuşi parcă te-a cam ars soarele, Margasoiule”, zicea Alecu. Apoi o lua la fugă.

Nici la umbra nucului nu se mai putea sta. Căldura se prelingea ca oţelul încins. Soarele părea anemic şi bineînţeles că Margasoiului i se făcea rău. Găinile scurmau pământul curţii, îşi spălau penele cu pulbere. Praful înecăcios plutea molcom până pe treptele scărilor de la intrarea în blocuri. Se lipea de ferestre şi se curăţa greu cu cârpa umedă.

Margasoiu îşi punea pe ceafă stropitoarea duşului, deschidea robinetul şi se îneca în coşul pieptului. Se freca pe piele cu prosopul moale şi galben. Apoi se uita în oglindă. Căsca gura, scotea limba, respira adânc. Zgomotul din urechi se dilua, dispărea.

„Sunt tot eu, Margasoiu, cel ce mă cunosc pe mine şi cel ce poate să mişte limba asta din oglindă, mâna asta, obrazul ăsta şi cel ce a fiert astăzi apa de ceai până a crăpat smalţul, şi cel ce are buricul prea adânc tăiat, că i se adună câlţii bluzei de bumbac în fiecare zi în orificiu, şi cel ce curăţă în fiecare zi acel orificiu.”

Margasoiu vroise să-şi facă un ceai de tei. Amirosise punga, pândise mişcarea apei, ascultase strigătul Năduşitului şi uitase.

Nu se întâmpla nimic în cartierul ăsta al lor. Şi când te apucai să citeşti cărţi după cărţi, cu atâtea peripeţii, ţi se făcea rău. Viaţa nu avea surprize. Atunci s-au hotărât să fure corolabe. Să le mănânce cu tot cu pământ, să spargă fereastra poştaşului şi să fugă, să pândească nevasta tânără a miliţianului ce se dezbracă în faţa ferestrei.

Degeaba!

Au prins a descoperi şi a defini culorile. I-au spus negrului – îndoliatul şi s-au oprit.

De două zile, Margasoiu se simţea căutat de gândul îmbătrânirii. Îi slăbiseră puterile.

Margasoiu: „O să ajungem mari şi obosiţi, Strâmbătură. Broboane de sudoare se vor cerne pe sub piele udându-se cămăşile, vom obosi la trup şi vom amorţi la creiere, Cătană. Şi tot degeaba”.

Cătană: „faci pe infirmierul devotat, Margasoiule, iară noi suntem la cuţite. Mai bine te-ai învârti prin casă şi ţi-ai găsi un punct de sprijin”.

Strâmbătură: „Ţi-ai numărat aniversările, domnule Cloud?”.

La o săptămână după ce-au descoperit negrul, Margasoiu le-a definit şi galbenul. L-a numit: strada lungă şi uniformă. Le-a spus: „Domnilor, galbenul e sărac, gureş şi frumos. Pe orişice fel de clape albe, praful se aşază galben şi în straturi”.

„Noi, copiii cartierului, adică jucătorii de fotbal din curtea cu piatră cubică, repetam adesea vorbele încredinţate nouă de Margasoiu. Îl admiram pe Margasoiu şi era modelul nostru de reuşită în viaţă.”

„Ce faci cu muzicuţa aia, Margasoiule? Nici măcar nu ştii cânta la ea.”

„Stau şi o privesc cât e de lucioasă, Strâmbătură.”

„Dă-mi-o mie să am şi eu muzicuţă.”

„Până în prezent, am păzit-o de orice atingere.”

„Muzicuţa trebuie să circule ca un obicei prost, ca un coridor de legătură. Sunt vorbele tale, Margasoiule.”

„O să mă leg de ea pe toată viaţa, Strâmbătură.”

„Se va întâmpla ce trebuie să se întâmple, domnule”, i-a spus nea Vicente lui nea Arghire într-o după-amiază călduroasă.

Nea Arghire prepara tocana de legume şi alte resturi alimentare pentru Loţi – porcu’ lui nea Vicente. Avea o căldăruşă din tablă zincată şi o vatră pentru cărbuni în apropierea autobuzului.

Dacă afară ar începe ploaia, dacă picăturile ar izbi tăbliile ferestrelor…

SOMNUL!

Dacă ar răzbi prin grosimea materialului perdelei o luminiţă subţire…

Atuncea soarele de afară ar fi viu şi proaspăt şi n-ar apăsa pe umeri ca un nesimţit înfierbântat.

Bietele găini.

Falca joasă şi ascuţită, pomeţii supţi, tenul cadaveric – nea Arghire.

Privirea ageră, specialist în îngheţata de vanilie şi în altele – nea Vicente.

Margasoiu ar fi trebuit să cumpere alt ibric. Margasoiu ar fi vrut să alerge la oglindă, să-şi vadă tenul bronzat peste noapte.

„Când obosesc, mă culc pe-o parte şi mă-ntorc pe ailaltă”, zice pianista înfuriată.

Puţini au răzbit în viaţă ca nea Vicente, obişnuia să le spună Margasoiu de câte ori se adunau pe stivele de lemne.

„Numai pe mine m-a lovit pe umăr nea Vicente şi încă de mai multe ori, numai în mine a investit încredere. Un frumos pârâcios precum Alecu nici nu intră la socoteală.”

Din cartier şi până în centrul oraşului sunt cincisprezece minute de alergătură.

În lada mâncată de molii, adusă de la ţară, printre rufe spălăcite de atâta purtare, se află şi diploma ce atestă împuşcarea mistreţului.

Albastră în loc de roşie, făcută acolo la Elsterwerda, în Germania, şi cu scriitura frumoasă nemţească, şi cu numele de Vicente îngroşat auriu. Asta chiar dacă toţi oamenii cartierului sunt cam strâmtoraţi la vremea asta, aşa cum au fost toată viaţa.

„Nemţii tot nemţi, Margasoiule”, zice Cătană.

Pentru Alecu muzica era esenţa. Pentru doamna învăţătoare Munteanu şi pentru Margasoiu – matematica.

Şi totuşi, în acele vremi, două zile şi două nopţi, cerul a apăsat oraşul ca o perdea groasă şi transparentă. Cartierul şi cele două blocuri se află în acel oraş.

Nea Vicente umbla nervos. Nea Arghire parcă se cocoşase. Margasoiu era nemulţumit şi, lucru foarte rar, tăcut. Preotul privea fotografiile cu femei dezbrăcate şi transpira abundent. Casa parohială avea două etaje şi un ceasornic solar. De la o fereastră a podului, Călugăratu pândea femeile ce intrau în alimentara de peste drum ori în farmacia de alăturea şi şoptea ca pentru el cu asta şi cu asta şi cu asta. Până obosea.

Tatăl Margasoiului stropea păstăile de pe balcon. Nebunele se căţăraseră pe rudele de sprijin şi păstrau oarece umbră.

Năduşitu, Strâmbătură, Luşu şi Margasoiu, îmbrăcaţi în cămăşi albe, cu pantalonii susţinuţi de bretele, cu crăvăţi cu buline, se aşezaseră pe stiva de lemne a lui nea Arghire.

Cătană le spusese să se păstreze pentru tortul de portocale. Avea şi maioneză, plus cârnat cu hrean. Cârnatul era fiert.

„Dar dumneata, Cătană, de ce nu te aşezi?” întrebase Margasoiu.

„Eu servesc şi apoi bucătarul se satură bucătărind şi apoi eu nu mănânc decât la restaurant.”

„Şi apoi, domnule Cătană, dumneata eşti sărbătoritul acestor vremuri de secetă şi apoi, domnule Cătană, mai e şi silueta”, spusese Strâmbătură cu gura plină.

Margasoiu: „Într-o seară îl vom scoate pe acest domn la cină, la cârciumă. La tortul de portocale vom cânta mulţi ani trăiască. Veţi aştepta semnul ochiului meu, domnilor!”.

MARGASOIU AVEA VOCE DE FATĂ TÂNĂRĂ.

Portocalele erau zemoase – fără sâmburi. Afară se întunecase.

Cătană dansa obosit printre spaţiile libere ale salonului din curtea cu piatră cubică. Lipit de trunchiul nucului. Capul lăsat pe scoarţa tare părea că adormise.

LE-A FOST MILĂ SĂ TREZEASCĂ ACEASTĂ ARĂTARE  BĂTRÂNĂ ŞI OSOASĂ CE AŞTEPTA PLOAIA.

„Şi atuncea, în vremea aia de secetă, a strigat Margasoiu la ei, eu am omorât mistreţul acela care se băgase în desişul pădurii, încercând să-şi facă pierdută urma. Numai că eram acolo împreună cu Cătană-fox-terrierul vânătorii.

Nimerisem în fosta albie a unui torent de munte, acuma secată. Şi totuşi ne înnămoliserăm bine. Alergam ca un neastâmpărat în urma jivinei. Cătană amuşina fiecare crenguţă ruptă. Avea în picioare nişte pantofi de mărimea patruzeci şi opt. Căuta să nu facă mari zgomote.

Noroiul se uscase pe hainele noastre şi atârna greu.

Poate că, în acea pădure şi la acea vreme, să fi fost frumos.

Noi nu aveam în sarcină niciun fel de plimbare reconfortantă, domnilor. Ne aflam acolo pentru a celebra moartea acelui mistreţ care, încăpăţânat, o luase la fugă.

Fox-terrierul de atunci îşi mai aminteşte şi astăzi tensiunea acelor clipe.

Mi-a şoptit la ureche răguşit: „Mistreţu’ stă în huceag, domnule Margasoiu. I-am văzut silueta. Încă nu se înserase. Îl voi hărţui şi-l voi ademeni spre punctul dumitale de observaţie, domnule Margasoiu. Să vedem mai întâi din ce parte bate vântul, domnule”.

Mistreţul pornise. Fugea! Vântul adia uşor ca o boare slabă ce făcea să foşnească frunzuliţele murariilor. Fox-terrierul sărea în jurul mistreţului. Mistreţul da să apuce capul fox-terrierului.

Am adus arma la ochi. Un zebeu furat din depozitul de arme al unităţii de infanterie de lângă poligon.

Mi-am şoptit: mistreţul acesta va fi primul şi ultimul mort al zilei. De-acuma se afla în cătarea puştii. Am apăsat. Bubuitura l-a făcut să stea pe loc. M-a fixat cu acei ochi mici şi roşii de mistreţ furios. A lăsat în plata domnului câinele şi a prins a se gândi la ceva anume.

Cu multă blândeţe l-am povăţuit să se dea învins şi de pământ. S-a mai gândit el cât s-a mai gândit, în vreme ce fox-terrierul îl cam hărţuia. S-a scuturat de bietul animal ce a căzut lat la câţiva metri buni, într-o tufă spinoasă, şi a pornit-o înspre zebeul ce-mi tremura în mâini.

Mistreţul a prins a accelera, domnilor, a prins a mânca din distanţa ce ne despărţea. Zebeul meu era cu două ţevi. L-am apucat de pat şi l-am pus la ochi, ca o lance, gata să mă străpungă cu botul lui ascuţit de mistreţ. Numai că mâna mi se înţepenise pe trăgaci, iar ochiul privea la botul ce scurma printre frunzele putrede. Rămâneau în urmă bucăţi de noroi şi găteje. Ochiul meu se transformase în binoclu.

„Trageţi, domnule Margasoiu! striga fox-terrierul aflat la pământ. Trageţi că vă omoară.”

Când mai era puţin şi ar fi ajuns, am apăsat. A căzut la pământ răpus de plumb, cuminte, cu ochii deschişi pe jumătate, semăna cu un mistreţ mort. De fapt asta era.

L-am tras după noi zeci de metri, până am ajuns la tabăra de înnoptare. Atât eu, cât şi câinele am fost sărbătoriţi de întreaga comunitate a Elsterwerdei, căci aşa se numea aşezarea în preajma căreia am vânat noi în acele vremuri.

Îmi amintesc de ultimele secunde ale înaintării, domnilor, se lăsase o linişte precum cea care vesteşte apropiata sosire a ploii.”

Margasoiu terminase de povestit. În gură – felii de portocală zemoasă. Crema gălbuie i se lipise de degete.

Cămăşile se săraseră la subţiori. Nea Vicente trecuse pe lângă ei. Ducea pe umăr un săculeţ din care ieşeau fire de iarbă. Le văzuseră la lumina becului puternic, din casa scărilor.

Pieliţa portocalei se rupea împroşcând zeama.

Cătană prinse a alerga cu farfuriile adânci. Cătană se întorcea cu bucăţele de carne prăjită bine şi cu pahare pline cu suc de zmeură cu mult sifon.

Margasoiu urma să-i ofere din partea tuturor vaza de cristal roşu ce avea desenată pe ea silueta delicată a femeii însoţite de câine. Undeva pe o plajă. Câinele trebuie că era căţea. Femeia trebuie că o scosese la plimbare. Picăturile de cristal, mai închise la culoare, trebuie că erau ale ploii ce se pornise pe plaja aceea.

CĂTANĂ NĂDUŞISE!

Nea Arghire muta ceva mobile în bucătăria din apartamentul lui şi striga ceva la nevastă-sa.

Din cer veneau, până la cei aşezaţi pe stiva de lemne, zgomote de avioane cu ţevile înfundate cu câlţi.

Toţi ar fi dorit să vadă beculeţele roşii de la cabine. Parcă se înnorase.

Dacă s-ar fi putut, Margasoiu ar fi ordonat piloţilor să-i ducă până-n pădurile Elsterwerdei şi poate chiar mai încolo de ele.

Marian Ilea