Situată la marginea Țării Lăpușului, la 18 km distanță de orașul Târgu Lăpuș, localitatea Drăghia găzduiește unul dintre monumentele arhitecturii maramureșene, o adevărată expresie a artisticului tradițional. Aici, la marginea drumului principal, se regăsește pe o colină nordică într-un peisaj împânzit de codri, biserica ortodoxă cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, „corabia de pe colină” care străbate valurile învolburate ale omenirii, îndreptându-se spre Veșnicie.
Biserica a fost construită în anul 1706 din lemn de stejar, și reprezintă pentru Drăghia la mai bine de 3 secole de la înființare, nucleul primordial al rugăciunii în acest areal, care „impresionează prin echilibrul perfect al formelor, prin eleganță și suplețea liniilor” conform scrierilor Arhiepiscopului Ortodox al Maramureșului și Sătmarului, Iustinian Chira. Lăcașul, a cărei existență se ancorează într-o istorie adânc înrădăcinată în „scoarța” Drăghiei, a fost punctul de pornire pentru dezvoltarea vieții duhovnicești, aflat astăzi sub administrarea Parohiei Ortodoxe Drăghia, preot paroh Ioan Zubașcu, supraveghetor muzeu – Patricia Săsăran, și care împreună cu sătenii îl îngrijesc și slăvesc cu credință.
Din punct de vedere istoric, locuitorii Drăghiei vremii respective au ales ca loc de construcție a edificiului, potrivit scrierilor Patriciei Săsăran în cuprinsul studiului monografic „Drag de Drăghia”, o colină nordică ce oferă o vedere panoramică asupra localității, astăzi, o culme cu vedere spre trecutul fascinant al bisericii. Data de 14 octombrie 1706 – Anul Domnului, consemnată în limba latină „Anno 1706 D. 14 obrys” pe bârna de stejar din stânga ușii intrării, marchează momentul fondării construcției: „Stejarul odată tăiat și dus pe delușor a fost lucrat numai din secure, luând forma de tălpi, grinzi și lodbe groase. S-a ridicat apoi temelia din piatră, puțin adâncită în pământ pe care s-au așezat tălpile groase de stejar, apoi pereții din lodbe netencuite, rostuite la colțuri în dublu cățel, pe care s-a sprijinit acoperișul unitar tip șarpantă. Cornii șarpantei sunt decupați în trepte pe lungimea streșinii care e mult lăsată în jos. Biserica a primit forma de corabie” – consemnează Patricia Săsăran.
Inscripția în limba latină
Precum orice altă capodoperă artistică din lemn a Maramureșului, biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil evidențiază câteva trăsături care-i pun în valoare unicitatea, îmbinând rafinamentul artistic cu învățăturile creștine. După poarta de intrare în stil tradițional, din lemn, se întrezărește în liniștea codrilor profilul arhitectural al bisericii de mici dimensiuni, semn că puterea rugăciunii nu depinde de amploarea lăcașului.
Conform scrierilor istorice, din punct de vedere compozițional, biserica ar fi fost construită fără altar la început, contrastul arhitectural dintre naos și altar confirmând acest lucru. Pronaosul, încăperea în care femeile luau parte la rugăciune, este în formă poligonală, de pe a cărui tavan se înalță structura turnului, cândva cu rol de clopotniță. În afara bisericii se regăsește în cotidian toaca din lemn, întâiul instrument liturgic care invita creștinii la rugăciune. Intrarea în cea de-a doua încăpere a bisericii (Naosul) este prevăzută printr-o ușă a cărei prețiozitate este nelipsită de semnificații. Pe lângă aerul medieval pe care decorul ușii îl transmite, sugerând apartenența la un imperiu al creștinătății, ancadramentul acesteia denotă de asemenea autenticitate, prin împodobirea cu rozete din petale de flori, lalele, rozete în formă de fagure dar și dinți de lup, care simbolizează în mentalitatea populară protecția împotriva spiritelor rele.
Ușa intrării în Naos pe a cărui ancadrament se regăsesc rozete din petale de flori, lalele, rozete în formă de fagure și dinți de lup
Rozetă din petale de flori
Dinți de lup
Un alt element important, probabil piesa de rezistență a interiorului constituie pictura, deteriorată sub amprenta sufocantă a trecerii timpului. De orientare bizantină, în Tempera pe lemn cu pânză la îmbinări, pictura reprezintă „veșmântul” care cuprinde întreg interiorul bisericii, și care constituie datorită minuțiozității sale, un element semnificativ al patrimoniului cultural al zonei. Pereții naosului sunt împânziți de picturi care înfățișează scenele biblice: Drumul Crucii, așezarea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos, uciderea lui Holofem etc. Tot în aceeași încăpere, de această dată pe boltă, ochiul vizitatorului este fermecat de picturile care descriu Visul, scara lui Iacov și îngerii trâmbițând și carul de foc al Proorocului Ilie tras de cai înaripați.
Așezarea în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos
Uciderea lui Holofem
Drumul Crucii
Visul, scara lui Iacov și îngeri trâmbițând
Carul de foc
Un alt aspect care subliniază unicitatea bisericii îl reprezintă iconostasul. Realizat dintr-o structură de lemn masiv, acesta este prevăzut cu doar două intrări spre altar, detaliu specific construcțiilor vremii respective: ușile împărătești și o ușă diaconească.
Iconostasul cu cele două uși
Pictura iconostasului. Iisus între apostoli, scena cu apostolii Ioan, Marcu, Vartolomeu și Simon
Ușile împărătești
Pe parcursul istoriei, existența spirituală a bisericii în comunitatea satului este zguduită din temelii din cauza a diverși factori care-i grăbeau sfârșitul, pe fondul începutului celui de-al doilea Război Mondial: deteriorarea acoperișului, distrugerea picturii ca urmare a pătrunderii apei, alunecarea versantului din partea de nord a terenului ce a cauzat coroziunea pereților, a șarpantei și cosoroabelor. Ca urmare a acestor inconveniențe, Comitetul de administrație al bisericii din Drăghia se întrunește la data de 22 august 1942 pentru salvarea lăcașului sfânt „unde sute de ani s-au înălțat rugăciuni către Creatorul întregii făpturi”: „Credincioșii și comitetul hotărăsc <<Vechea biserică să fie transportată din acest loc periculos fără să fie distrusă și anume, în locul numit Grădina Sfântă care se află la o distanță de 800 de metri de la marginea satului>> (…) În 1957, un fiu al locului, preotul Petru Radu, se întoarce în satul natal pentru a sluji la altarul străbun, Drăghia (…) Preotul se implică urgent în salvarea existenței Bisericii Vechi. Plantează pruni și salcâmi pentru a consolida colina și a repara împreună cu parohienii acoperișul pe porțiuni mai mici. În 1970 se face o schimbare completă a șindrilei cu sprijinul Muzeului Județean (…) Lucrarea de consolidare/reabilitare s-a încheiat cu instalarea paratrăsnetului” – consemnează Patricia Săsăran în paginile monografiei sale.
Lucrările de restaurare a arhitecturii
După mulți ani în care s-au adus contribuții semnificative construcției din exterior, data de 29 mai al acestui an a fost momentul transformărilor în ceea ce privește aspectul interior al bisericii, căci la această dată, s-a trecut la revitalizarea picturii, grație aportului considerabil al restauratorilor de pictură Dorin și Monica Handrea.
Conexiunea dintre pictură și lemn, precum și minuțiozitatea lucrării, ne sunt explicate de către restauratorul de pictură Dorin Handrea, care susține că diferențele în comportamentul și proprietățile materialelor, determină exfolierea picturii. Astfel, aflăm că pictorul când a pictat în interior, a găsit niște grinzi între care erau niște spații. Acesta a luat niște șiță care a rămas nefolosită la acoperiș, a crăpat-o și a acoperit spațiile dintre grinzi, urmând ca mai apoi să lipească pânză. Aceasta a pus-o tocmai pentru a avea o continuitate a câmpului pictural, să fie un câmp integral. Există aici câteva fisuri care ar trebui închise pentru ca schimbul dintre interior și exterior să se facă un pic mai lent, ceea ce dă timp picturii să se acomodeze la schimbările de microclimat. Pictura este un element inert, este suport de ipsos pe perete. Acesta în schimb este viu, lemnul absorbind umiditatea pe care o cedează în fiecare zi. Are niște mișcări, spune restauratorul, care ulterior duc la exfolierea picturii fiind două corpuri străine care se resping unul pe celălalt. Pictura nu poate să se acomodeze mișcărilor lemnului în totalitate și atunci ea este expulzată, aceasta fiind teoria stării de conservare pentru monument. În ceea ce privește restaurarea propriu-zisă, aflăm de la intervievații noștri că în acest proces, rolul lor nu este acela de a face pictura din nou, ci de a face câteva integrări cromatice în zonele în care pictura a căzut, unde-și doresc să dea ca o sugestie ochiului în a reîntregi scena respectivă. Redau posibilitatea vizitatorilor, spun ei, de a lega niște puncte, niște linii ca să aibă impresia cel care vede că este o scenă și poate să o citească.
În ceea ce privesc materialele de lucru, acestea sunt identice cu cele folosite inițial de către maestru, acest lucru însemnând: cleiuri organice, praf de cretă, culori de apă și oxizi naturali care sunt foarte stabili. Tehnica de lucru are mai multe etape, conform celor menționate de către Dorin Handrea. Prima etapă constă în consolidarea sau mai bine spus, intervenția de a salva zonele în care pictura este intactă, făcând-o să reziste. Următorul pas constă în câteva intervenții minimaliste cromatice pentru ca imaginea să devină unitară. Scopul propus în restaurarea picturii este acela de a consolida chiar și cel mai mic fragment de pictură, deoarece acesta este prețios și poate să fie un reper pentru ochi sau pentru cel care va putea face o reconstituire virtuală a picturii din interior. Domeniul cultural este un domeniu fascinant sau „o mină de aur”, după cum Dorin și Monica Handrea îl numesc, atât din punct de vedere a restaurării, cât și din punct de vedere al studiului pentru un istoric de artă, dar și pentru iubitorii de artă populară.
Mijloacele tehnice inițiale utilizate în realizarea picturii au pus accentul pe caracterul natural al ingredientelor picturale, atribut pe care tehnica Tempera slabă îl îndeplinește. Această tehnică, informează Dorin Handrea, a fost cea inițială, uscată pe suport de ipsos, în suport de sulfură de calciu, praf de ipsos cu adaos de clei. Pictura s-a făcut ori cu cleiuri ușoare, ori cu emulsie de ou, așadar pigmenți din oxizi stabili. Neexistând pigmenți sintetici la vremea respectivă, în realizarea picturii se foloseau doar pigmenți naturali. În acest sens, culoarea albastră era oxidul de cupru, culoarea roșie putea fi pământul roșu sau oxidul de fier, pigmentul negru putea fi obținut din cărbune, nuanța de alb putea fi reprezentată de praful de cretă sau carbonatul de calciu. Toate aceste culori, spun restauratorii, se regăsesc în natură. Munca la vremea respectivă însemna o valorificare a tuturor resurselor pentru obținerea unor rezultate îmbucurătoare care se concretizează prin intermediul operelor de artă.
Proiectele semnificative realizate până în acest moment, și care vor continua prin revigorarea artei picturale, constituie, după cum Patricia Săsăran spune, „o adevărată cunună de cinste așezată pe trunchiul bătrân al bisericii la împlinirea celor trei veacuri”. Lăcașul de cult, pe lângă programul liturgic desfășurat de două sau trei ori pe an, acesta este și gazda unor evenimente organizate cu diverse prilejuri: expoziție de fotografii vechi, zi dedicată straielor tradiționale.
Articole tradiționale
Expoziție foto
Tot în acest context s-a organizat în decursul a doi ani consecutivi, un pelerinaj la bisericile de lemn din Țara Lăpușului, printre care s-a enumerat și biserica din Drăghia, făcându-se cu această ocazie un parastas de către preotul paroh Ioan Zubașcu, înconjurat de un sobor de preoți, pentru toți cei răposați din vechime, urmat apoi de o agapă creștină.
Biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil reprezintă unul dintre reperele culturale deosebite ale Maramureșului, dar și un atriu de rugăciune încărcat de spiritualitate care impresionează prin arhitectura inconfundabilă și durabilitate, elemente care vor păstra aprinsă flacăra credinței în inimile credincioșilor pentru alte câteva veacuri.
Alexandru CHIRA
Credit foto: Patricia Săsăran – „Drag de Drăghia. Studiu monografic”, Editura Ceconi, 2022; Pamfil Bilțiu, Maria Bilțiu – „Bisericile de lemn din Țara Lăpușului”, Eurotip 2017; Alexandru Chira
