Share
Jurnal de-o zi pe Muntele Olimp (GALERIE FOTO)

Jurnal de-o zi pe Muntele Olimp (GALERIE FOTO)

Am renunţat vara aceasta la exotismul insulei Thasos, pentru un concediu mai pământean, la Paralia Katerini, de spaima curbelor în ac de păr de pe drumul care traversează insula, spre Skala Potamia, staţiunea cu nisip din praf de marmură şi apă de-un albastru ireal.  Dar n-am scăpat de blestemul curbelor,  pe drumurile care urcă Muntele Olimp, în excursia de-o zi pe care am ales s-o fac la Cada lui Zeus, Mănăstirea Sfântul Dionis şi în satul turistic Panteleimonas.

Amestecaţi – români, ruşi şi bulgari –  cu două conducătoare de grup – Bela pentru români şi bulgari, cărora le-a vorbit în engleză,  şi Olga pentru ruşi -, urcăm în autocar şi constatăm că mai sunt două locuri libere. Lipseşte un cuplu de ruşi după care autocarul merge la un hotel în port, dar ei erau deja plecaţi în căutarea autocarului. Ne întoarcem în parcare şi, în sfârşit, doamna descinde ca dintr-un film de epocă, frumoasă  şi suavă, însoţită de un el, sever,  cu ochelari negri şi şapcă pusă cu cozorocul la spate. Pornim în linişte, lumea e încă netrezită. Vizavi de mine, în autocar, o fată cu tricou verde doarme dusă, fără să audă vreo vorbă din ce ne spun ghidele despre ce urmează să vedem.

Pe muchia canionului

Oprim în Litochoro oraşul de piatră, construit de oameni bogaţi, cu case frumoase şi străzi pavate, de nevoie, cu cuburi de granit. Asfaltul a fost mereu luat de ploi, oraşul fiind în pantă. Lăsăm în urmă casele mari cu pisici imense, tăvălite în curţi, cu câini bucuroşi de oaspeţi, iar drumul se îngustează, apar gospodării cu capre şi oi. Nişte capre roşiatice ne privesc curios de pe o fundaţie de beton construită sub un castan. Pe un soare crud urcăm spre ”Cada lui Zeus”, locul unde legenda supune că el îşi ducea pământenele, pentru a se feri de ochiul aprig al Herei.  Mai spectaculos decât ochiul de apă turcoaz în care se îmbăia zeul este drumul până acolo, prin Parcul Naţional Olimp, pe poteca nu foarte lată, dar bine amenajată cu dale de beton.  Mergem pe marginea canionului, printr-un peisaj superb, tentaţi să privim mai degrabă în sus, spre piscurile conturate pe cerul adânc, decât spre prăpastia care se cască sub picioarele noastre. În faţa noastră apare un pod pe care suntem nevoiţi să trecem. Nu putem merge decât înainte. Din faţă vine un alt grup: femei cu fuste şi saboţi cu toc, cărucioare cu copii. Risc şi privesc în jos. Văd spaţiile dintre dalele de piatră şi mi se face frică. Trec pe pod în vârful picioarelor şi aproape cu ochii închişi. Scăpăm de pod şi ajungem în apropierea punctului final, dar înainte trebuie să trecem pe nişte scări construite direct în piatra muntelui. Simt că-mi pierd răbdarea, dar ajungem. Curajoşii trec peste balustrada pentru a-şi face poze mai aproape de cascadă. Coborâm. Caprele roşii, par că nu s-au mişcat din loc, privindu-ne cu aceeaşi curiozitate. Ne îmbarcăm pentru a face apoi un popas la Mănăstirea Sfântul Dionisie, construită în secolul XVI, dar şi la muzeul acesteia, unde sunt raclele cu părţi din moaştele a peste 300 de sfinţi. Tot aici, există un disc de metal dăruit mănăstirii de Ştefan cel Mare. Ascultăm povestea călugărului în biserică, tradusă pe rând de cele două însoţitoare, în timp ce fata cu tricou verde adoarme într-unul din jilţurile din faţa altarului.

Satul-poveste

Drumul spre Panteleimonas e un fel de Transalpina, care urcă de la poalele Olimpului până la 700 m; drum îngrijit, străjuit de-o parte de peretele muntelui, de păduri de pini, de plantaţii de castani şi pomi fructiferi. Povestea satului atrage şi provoacă; părăsit de locuitori până spre mijlocul secolului trecut, el a fost reînviat de câţiva localnici. A prins viaţă şi şi-a păstrat arhitectura, atmosfera şi parfumul satelor greceşti tradiţionale, a fost introdus în circuitul turistic și cuprins în Patrimoniul UNESCO.

Oprim, coborâm, respirăm şi ne aruncăm privirea dincolo de parapetul de piatră care anunţă intrarea în sat. Într-un abur albastru se văd de sus,  golful, marea, lanţul de staţiuni de pe riviera Olimpului, cetatea Platamonas. Iar în apropiere, muntele, pădurea şi nişte acoperişuri din ţiglă roşie, etajate, terasate, precum nişte umbrele cu o geometrie perfectă, încadrate de multă verdeaţă. Dăm de prima intersecţie pavată cu piatră, care mă face să mă pregătesc pentru o incursiune într-o poveste; amplasat într-un strat cu crăiţe… panoul cu indicatoarele străzilor, scrise de mână pe plăcuţe din lemn, apoi prima cabină telefonică, apărută unde nu te-aştepţi, agăţată de-un perete de piatră, protejată de un acoperiş cu ţiglă cu muşchi şi licheni, şi-apoi coborârea spre centru, unde dai de primul magazin, unde lumea se înghesuie să deguste şi să cumpere tsipouro – băutura făcută de localnici, un fel de ţuică tare şi aromată.

Casele din piatră şi lemn par că pornesc una din alta, doar cu mici pauze de flori între ele. Totul e din piatră, totul pare lucrat manual: de la străzi şi indicatoare, la meniurile majorităţii tavernelor unde se mănâncă tradiţional şi bine. Magazinele sunt mai degrabă nişte cămări de gospodine, cu şerveţele brodate şi mileuri din dantelă manuală, puse sub borcanele de miere de castan, şerbeturi, dulceţuri şi băuturi. Valurile de turişti care năvălesc pe străduţele mici-mici, boltite de viţă de vie, iederă, pipa turcului, rodie şi rododendron mă trimit cu gândul la laptele care dă-n clocot. Atât de mulţi sunt.

În centru, biserica veche din piatră, în care se amestecau meşterii care o reabilitau, cu turişti şi cu localnici. Printre ei se plimbă preotul, cu sutană şi barbă, simpatic şi dezinhibat. La un pas de biserică, tavernele pline, magazinele cu suveniruri  şi lume, foarte multă lume. Peste tot, flori, pisici grase şi oameni fericiţi. Intru într-unul din magazine, atrasă de mirosul de rodie, care venea de la coşul cu săpunuri, la care n-am rezistat. Vânzătorul cânta împreună cu radioul, şi-şi continuă fredonarea şi-n timp ce-mi dă restul.

Atât de aproape de cer

Mi-a plăcut întotdeauna muntele mai tare decât marea şi pentru liniştea pe care ţi-o strecoară în suflet, dar şi pentru psihologia omului de la munte. Oameni mai calzi, mai drepţi, calmi, aşezaţi, primitori…

Dar, oricât ar fi fost aceşti oameni de gospodari şi de bogaţi, oricât şi-ar fi lucrat şi înfrumuseţat cu mâna şi cu sufletul locul acela agăţat de cer, n-ar fi putut face din el un obiectiv turistic de o asemenea anvergură, dacă statul n-ar fi construit un drum solid şi sigur până acolo, taman în inima inimii munţilor. Un traseu dificil, periculos, spectaculos, o investiţie la a cărei valoare nici nu ştiu să mă gândesc. E o tactică inteligentă de a îndepărta praful de pe comori. Fiecare ţară are nebănuite comori.  Relevantă e scoaterea lor la lumină, minima sprijinire şi apoi inteligenta promovare a lor. Turiştii abia aşteaptă să cumpere poveşti. Apoi, în toată această industrie turistică, undeva trebuie să fi fost mâna discretă şi generoasă a statului, în sprijinirea acestor oameni, astfel încât acum să se poată susţine singuri din turism.

Cobor din munţi cu obsesiva întrebare: E oare atât de imposibil să se facă şi la noi aşa ceva? Avem oameni, avem munte, sate cu tradiţii, poveşti cât nu poate încăpea cartea, ţuică, dulceaţă, miere, dantelă… Ce ne-ar mai lipsi? Ştiu răspunsul, dar nu vreau să-mi stric textul…

În două locuri, din încă prea puţinele mele drumuri am mai avut acest sentiment de „atât de-aproape de cer”: în Spania la cetatea medievală Frias unde, după nelipsitul rău de înălţime, am putut gusta farmecul locului abia după ce am revenit la poalele muntelui şi… aici în Maramureş. Aici, în cătunul Uloha din Poienile de Sub Munte unde, după ce am urcat în vârful muntelui, mai mult pe coate şi genunchi, prin albia secată şi pietroasă a unui torent, am întâlnit cei mai fericiţi oameni, chiar dacă nu erau bogaţi, femeile cu cei mai frumoşi ochi şi casele cele mai atârnate de nori. Mi se părea că sunt pe-o stradă din Paradis. Sau poate chiar eram…

Dana G. BUZURA

Lasă un comentariu