INEDIT. Aspecte neștiute despre cutremurul din 1977

Au trecut 41 de ani de la cutremurul devastator din 4 martie 1977, care a lăsat în urmă peste 1500 de morți, 11.000 de răniți si pagube greu de estimat. Având epicentrul în Vrancea, cutremurul cu o intensitate de 7,2 pe scara Richter s-a declanșat la orele 21.22 și a durat 55 de secunde. Nu a fost cel mai puternic cutremur din istoria Bucureștiului – fiind depășit de cel din 14.10.1802, care a avut o magnitudine de 7,9 pe scara Richter – dar a fost cel care a produs cele mai mari pagube. Când e vorba de o asemenea tragedie, relatările păstrează morga și decența de rigoare. Dar hazul de necaz nu a ocolit nici această tragedie.

Telegrama prezidențială. Cum Ceaușescu era în vizită în Africa, se spune că el a fost anunțat de cutremur printr-o telegramă care conținea doar cuvântul VRANCEA: acronimul de la Vino Repede Acasă, Nicule, Capitala E Avariată. Însă, a fost nevoie să treacă decenii pentru a se putea aborda și aspectele hazoase ale cutremurului, atâtea câte au existat. Unele consemnate în cele ce urmează.

O cauză a cutremurului. Pe mine, cutremurul m-a prins la Tășnad, în cele 9 luni de armată teristă. Unul dintre camarazi și bun prieten este artistul și întreprinzătorul Mircea Rusu. Nu bănuiam atunci că viața ne va aduce pe amândoi în Baia Mare (și Berința), pentru a continua să ne cultivăm îndeaproape prietenia. Printre activitățile la pluton din 4 martie 1977 s-a numărat și lupta corp la corp, cu exersarea unor procedee din judo. Pentru exemplificarea procedeului de imobilizare, comandantul de pluton l-a ales dintre noi pe Alexandru Poke (superb om, prăpădit înainte de vreme). Acesta s-a lăsat condus spre punctul final al demonstrației, dar înainte de mișcarea de fixare la sol s-a trezit în el reflexul de campion la lupte (câștigase titluri la juniori) și în două secunde a răsturnat situația, fixându-și comandantul, cu fața înroșită de efortul depus ca să nu se facă de râs. Abia a doua zi am găsit o semnificație celor întâmplate. La ora 21.22, în armată nu era program de televizor, așa că am aflat de cutremur abia în 5 martie. Fără a avea amănunte despre dezastru, întâi ne-am amuzat spunând că seismul e efectul trântelor noastre dinainte cu o zi.

Sinistrați ajutați cu o chemare la întrecere. Abia când am văzut imagini și relatări, am realizat dimensiunea tragediei și ne-am pus problema cum putem ajuta și noi. Ne-am donat soldele și am cerut să mergem și noi în capitală să salvăm vieți, ultima cerință fiindu-ne refuzată. În pauza de țigară, un coleg hâtru, Marian Zidaru – ce avea să devină un sculptor cunoscut atât datorită creațiilor sale, cât și retragerii într-o viață de tip monahal, plină de pace și seninătate –, a lansat în glumă o idee ce ironiza o tendință la modă în acele vremuri: chemările la întrecerile socialiste. ”Ca să ajutăm sinistrații, hai să lansăm o chemare la întrecere socialistă către toți teriștii din arma noastră!”. Nu am apucat să ne amuzăm suficient, căci ne auzise secretarul UTC pe unitate. Acestuia i s-a părut genială ideea (adică utilă carierei sale viitoare) și, până în seara de 5 martie, chemarea a ajuns la București. Nu am dat importanță unei noi tâmpenii propagandistice până când, în primul an de facultate, ne-am adunat în politehnica bucureșteană toți studenții, indiferent pe unde am făcut armata (Focșani, Brașov, Grădiștea, Tășnad și București – cei care au fost direct implicați în înlăturarea efectelor seismului). Ceva vreme, grupul de la Tășnad a fost privit cu circumspecție. După un studiu de rigoare, colegii ne-au spus: „Mă, dar voi sunteți oameni normali și tipi de gașcă. Atunci ce naiba a fost cu chemarea aia la întrecere, că mult frecuș am mâncat pe tema asta, ca să nu ne bată ăia de la Tășnad”. La distanță de frecușul instrucției, au putut să se amuze copios de caraghiosul situației.

Riscul blestemului în joacă. Desigur, cutremurul afectase și clădiri din Politehnică și cămine de studenți. Mergând spre cursuri cu bunul meu prietenul Iulian Constantin, acesta se oprește în fața unui zid dărâmat și-mi spune: ”Uite, aici au fost afișate rezultatele la admiterea din vară. Când am văzut că nu am intrat, am zis cu ciudă: «Dar-ar Domnul să se dărâme zidul ăsta». Nu am crezut nicio clipă că asta chiar se va întâmpla!”.

Da, și în 1977 eram „o țară tristă, plină de umor”.

Ananei GAGNIUC

P.S. Sper să înțelegeți de ce sunt nostalgic după vremea studenției ce a luat start în anul cutremurului și de ce și acum îmi iubesc atât de tare colegii, cărora le dedic modestul episod de față.