Special DirectMM: Retro Life: Mărturisiri din Maramureș despre fericirea de altădată și jocurile copilăriei, înainte de a avea totul informatizat!
“Țin minte când jucam «Castel». Ne împărțeam în două echipe. Căutam șase pietre, pe care le așezam una peste alta. Apoi le loveam cu o minge mai mică. Dacă unul dintre membrii unei echipe reușea să răstoarne pietrele, echipa respectivă trebuia să le pună la loc. Dar nu era așa simplu. Cealaltă echipă trebuia să se asigure că ceilalți nu vor reuși, iar cu mingea trebuia să lovească membrii celeilalte echipe. Care era atins cu mingea era eliminat. Pietrele trebuiau puse la loc înainte ca membrii echipei respective să fie eliminați. Alergam ore în șir și făceam o gălăgie de nedescris. Vecinii ieșeau la balcon și strigau «Mai încet!»”, își amintește Alina Pop.
„Abia așteptam să venim de la școală. Ne făceam rapid temele și ieșeam afară la joacă. Noi jucam, de obicei, «Rațele și Vânătorii». Doi stăteau pe margine și dădeau mingea unu’ de la altul și trebuiau să-i nimerească pe alții care erau între ei. Dacă mingea nu nimerea pământul și era prinsă de unul dintre cei din mijloc, acela avea două vieți, și trebuia nimerit de două ori pentru a fi eliminat din joc. Cădeam de multe ori și ne loveam, dar nu ne plictiseam ușor. De multe ori se însera și nu doream să mergem în casă, deși mama de la balcon ne striga să mergem la mâncare”, spune Florin Conea. „Parcă pe atunci copiii erau mult mai veseli și plini de energie. Alergam toată ziua și nu ne era de ajuns. Țin minte că odată, în pauză, pe vremea când eram la școală, ne jucam în clasă Lapte Gros. Un coleg stătea aplecat și careva din spate l-a lovit din greșeală cu piciorul în cap și a leșinat. Am amuțit cu toții. Unul dintre noi a fugit după doamna învățătoare. L-a stropit cu apă și încet și-a revenit. În clasă era plin de praf, scaunele răsturnate. Am fost pedepsiți cu toții. În pauză nu am mai avut voie să ieșim la joacă, iar doamna învățătoare ne-a supravegheat toată ziua. Ne-am speriat pe moment, dar a doua zi am luat-o de la capăt”, povestește Marius Cirțiu.
„Îmi plăcea foarte mult să mă jos «Șotron». Aveam o prietenă, care locuia aproape de mine și îi plăcea și ei să se joace. După ce ne terminam temele, ieșeam afară la joacă. Căutam o cretă și desenam șotronul. Abia așteptam ca cealaltă să calce pe linie sau afară ca să ne vină rândul. Dacă nu găseam cretă, căutam un loc care să nu fie betonat sau asfaltat și trasam linia cu un băț. Săream toată ziua și nu simțeam oboseala seara. Când ne strângeam mai mulți, ne jucam «Rațele și Vânătorii», «De-a v-ați ascunselea», «Lapte gros» și multe altele”, spune Georgiana Pop. „Distractiv era și celebrul «telefon fără fir». Stăteam înșirați. Primul din «coadă» zicea un cuvânt, după care îl șoptea la urechea celui de-al doilea. Acesta trebuia să zică mai departe ce a înțeles și tot așa, până la final… Ultimul trebuia să rostească tare ce a înțeles. Bineînțeles că «miștocarii» modificau cuvântul după bunul plac, pentru ca rezultatul să fie extrem de amuzant. Era un joc de bună-dispoziție”, își aduce aminte Ioan T. „Nu te supara, frate era un soi de joc de strategie, care semăna într-un fel cu jocul de șah. Un alt joc foarte cunoscut în acele vremuri era „Piticot”, care era „strămoș” al binecunoscutului „Monopoly”. Mai existau o mulțime de jocuri inventate de cei mici. Un alt joc preferat de cei mici era „Șahul Chinezesc”, care se putea juca în maximum șase persoane și regula era foarte simplă: utilizând un sistem similar celui de la dame, trebuia să pleci dintr-o bază și să îți muți bilele în baza opusă. Cine a copilărit în Epoca de Aur cu siguranță a auzit sau a jucat măcar o dată și „Flori, fete, filme sau băieți”? Jocul consta în faptul că doi copii se îndepărtau de un grup, alegeau un număr între 1 și 10, apoi alegeau fiecare câte un nume de floare, fată, film sau băiat, de obicei cântăreți sau actori și se întorceau la restul participanților. Fiecare copil spunea câte un număr și cine ghicea era pus să aleagă între flori, fete, filme sau băieți. În funcție de răspuns, câștigătorul făcea pereche cu cel cu care nimerise acel nume și totul se relua”.
C.Ț.
*Acest material s-a publicat și în proiectul Baia Mare de altădată
