În urmă cu exact 75 de ani, în noaptea de Rusalii, liniștea satelor din Banat și Mehedinți a fost întreruptă brusc. Pentru zeci de mii de oameni, sărbătoarea s-a transformat într-un moment al fricii și al despărțirii definitive de locurile natale.
Urmând modelul sovietic, cu doar două luni înainte, a fost emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, care reglementa parțial problema stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane, autorizându-se în acest sens Ministerul Afacerilor Interne. În document se prevedea că:
„Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligatoriu în orice localitate.”
Înarmați cu această lege, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, autoritățile comuniste au declanșat una dintre cele mai ample operațiuni de strămutare forțată din istoria României. Familii întregi au fost scoase din case în grabă, urcate în trenuri de marfă și trimise spre Câmpia Bărăganului, o zonă aproape nelocuită la acea vreme.
Decizia a fost luată într-un context politic tensionat în Europa de Est, marcat de ruptura dintre Stalin și Tito, iar regimul de la București a justificat acțiunea prin nevoia de „securizare” a frontierelor și îndepărtarea persoanelor considerate suspecte. Pentru cei vizați, totul s-a întâmplat într-o singură noapte. Oamenii au avut doar câteva ore pentru a-și strânge lucrurile esențiale, fără explicații clare și fără posibilitatea de a se împotrivi. Destinația lor era necunoscută în acel moment.
Ajunși în Bărăgan, realitatea era dură: câmp deschis, lipsa locuințelor și doar repere improvizate care marcau viitoarele gospodării. De acolo, a început o lungă perioadă de reconstrucție forțată a vieții, în condiții extreme de climă și izolare. În anii care au urmat, deportații au ridicat sate întregi din chirpici și au încercat să supraviețuiască într-un mediu ostil, departe de comunitățile lor de origine. Lipsurile, frigul, arșița și incertitudinea au marcat profund această experiență colectivă.
Măsura a vizat categorii diverse de populație, de la țărani înstăriți și persoane considerate „nesigure” politic, până la minorități etnice și oameni suspectați de legături cu regimuri sau organizații considerate ostile de autorități.
Treptat, începând cu 1954, restricțiile au fost ridicate, iar procesul de întoarcere a continuat până în 1956. Mulți s-au întors însă în locuințe pierdute sau confiscate, încercând să reia o viață care fusese deja schimbată definitiv.
„Rusaliile ne aduc aminte de atrocitățile comise în 1951, când cu prilejul acestei sărbători sfinte, autoritățile vremii, sub influența malefică a lui Stalin, au inițiat una din cele mai ample acțiuni de deportare din istoria contemporană a României. Astfel, de Rusaliile din 1951, 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane din 258 de localități ale județelor Caraș-Severin, Timiș și Mehedinți au fost ridicate din casele lor și trimise forțat în Bărăgan. Copii mici, femei însărcinate și bătrâni bolnavi au fost înghesuiți în trenuri folosite la transportul animalelor și supuși unor tratamente asemănătoare celor folosite de naziști asupra evreilor. Supliciul deportaților a durat 5 ani, acestora fiindu-le permisă întoarcerea acasă în 1956, dar cu aplicarea unor măsuri restrictive și de control. ”, scria în urmă cu câțiva ani pe pagina sa de socializare prefectul județului Caraș-Severin, Cristian Gâfu, care, în calitate de avocat, i-a reprezentat în instanță pe mulți dintre deportați.
La 75 de ani distanță, „Rusaliile negre” rămân un simbol al uneia dintre cele mai dure forme de represiune din perioada comunistă. Evenimentul este astăzi evocată ca o lecție despre fragilitatea libertății și despre felul în care deciziile politice pot rescrie, peste noapte, destinele oamenilor obișnuiți.
Sursa FOTO: ICR.ro
Vasile Petrovan
Citește și:
„Maramureș – Țara celor 4 țări”: dialog despre identitate, patrimoniu și spiritualitate la Catedrala Episcopală din Baia Mare
