Dacă intri acum în casa unui părinte de clasa a VIII-a sau a XII-a, simți imediat o stare de alertă în aer. E un amestec ciudat de căni de cafea uitate pe birou, foi de examen împrăștiate peste tot, telefoane ascunse și uși trântite mai des decât de obicei.
În zilele acestea, sub acoperișurile noastre nu se dau doar niște examene. Se duce o bătălie mută cu propria neputință, cu frica de eșec și cu oboseala. Vedem zilnic ce se ascunde în spatele acestor uși închise. Vedem note, meditații și strategii, dar ratăm esențialul: ce se întâmplă în interiorul lor. Din dorința uriașă de a-i ajuta, noi, părinții, avem tendința să apăsăm pedala de accelerație. Spunem lucruri ca: „Mai ai un pic și îți joci viitorul”, „Lasă plimbările, ai timp de ele la vară” sau „Dacă faci pauze, n-o să ajungi unde îți dorești”. O facem din dragoste, dar și din propria noastră panică, pe care o vărsăm peste ei.
Însă biologia nu ține cont de intențiile noastre bune. Creierul unui adolescent stresat funcționează exact ca un motor înecat. Când presiunea trece de un anumit prag, amigdala preia controlul. Nu mai vede examenul ca pe o etapă, ci ca pe o amenințare. Corpul se umple de cortizol, iar zona responsabilă cu logica, memoria și atenția nu mai funcționează cum ar trebui. Când punem presiune pe ei, nu îi mobilizăm. Îi blocăm. Un copil speriat că va dezamăgi sau că își va distruge viitorul pur și simplu nu mai poate accesa ce a învățat. Dacă le-am da jos armura de adolescenți rebeli, ironici sau indolenți, am găsi acolo niște copii speriați care vor să știe un singur lucru: „Mai sunt bun de ceva dacă nu iau nota asta?”.
În săptămânile acestea, nu au nevoie de gardieni. Au nevoie de repere de stabilitate. Au nevoie să poată lua o pauză fără să fie etichetați ca leneși, pentru că mintea are nevoie de repaus ca să așeze informația. Au nevoie să le fie văzut efortul, nu doar rezultatul. Și au nevoie să știe, clar, că valoarea lor nu stă într-o cifră. Perioada asta ne scoate și pe noi la tablă, ca părinți. Ne uităm la ei cum cresc și simțim o strângere de inimă. Realizăm că nu mai sunt copiii mici pe care îi puteam proteja de orice printr-o îmbrățișare.
Examenul acesta e și un pas spre desprindere. Iar neliniștea noastră vine, de fapt, din faptul că nu le mai putem netezi drumul. Aici ține de cum reușim să stăm lângă ei. Să ne ducem noi emoțiile, nu să le punem pe umerii lor. Să le dăm din calmul nostru, nu din panică. Să rămânem locul în care pot veni așa cum sunt, fără să fie judecați.
Diseară, lăsați cărțile deoparte pentru zece minute. Duceți-le ceva bun în cameră, puneți-le o mână pe umăr și întrebați-i simplu: „Cum ești tu, pe dinăuntru, azi?”. S-ar putea să vedeți cum tensiunea din umerii lor se mai lasă, doar pentru că cineva i-a auzit cu adevărat.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Prețul succesului de carton – de ce prăbușim emoțional o generație pentru o notă la examen?
