Share
Ziua Libertății Presei – jurnal sentimental

Ziua Libertății Presei – jurnal sentimental

Cine suntem noi? Alergători după fluturi! Eroii eroilor de-o zi, aşteptând-o pe următoarea, mereu grea, mereu în goană, făcându-ni-se dor de linişte, de pauză. Şi totuşi… neputând trăi în linişte… şi dependenţi de alergare…  Mereu supuşi oprobiului public… adesea meritat, adesea nu… dar mereu paravan între cei de dincolo şi de dincoace de monitor… Încercând să ţinem atât de fragilul echilibru între ce spun sursele, ce aşteaptă publicul, ce putem să scriem, cu un ochi la concurenţă, cu altul la telefon. Într-un război nedrept cu timpul, greşind adesea din prea mult entuziasm.

Sunt flash-uri de care n-ai cum să nu te izbeşti ca de nişte fluturi uriaşi care-ţi dau târcoale şi-ţi amintesc în fiecare clipă de farmecul nebun al presei, de adrenalina şi de frumuseţea unei profesii pe care n-o poţi înţelege dacă n-ai trecut pe-acolo.

Sunt amintiri la care umblu cu parcimonie, să nu le strivesc parfumul… Şi totuşi….

Rivulus Dominarum
  • Am plâns împreună cu o mare de oameni la înmormântarea soldaţilor împuşcaţi la Arhive, privind cum curge lacrima cameramanului de sub obiectiv… Am simţit că nu pot să iau interviuri nimănui, atunci… Nu se cădea. Dar mi-am făcut reportajul aşa cum l-am simţit… Şi mi s-a spus că a fost bine…
  • Am îngheţat de spaimă după ce am ieşit din salonul celor mai grav bolnavi psihic de la secţia de psihiatrie. „Dar cei mai periculoşi bolnavi unde sunt?” „Tocmai aţi ieşit de la ei” – mi-a spus doctorul. Mi-am revenit  după o vreme, pe drum…. Dar cititorul reportajului nu trebuia să ştie asta, ci să savureze poveştile acelor oameni…
  • Am lăsat lacrimile să curgă-n voie, ascunsă după o stivă de lemne, în timp ce-l priveam pe omul care-şi ţesăla cei doi boi, singura lui sursă de existenţă. Şi le cânta şi-i mângâia c-o duioşie şi c-o sclipire-n ochi care mi-a topit sufletul. Dar  filmul a ieşit…
  • Am dirijat căutătorii de gunoaie din containere, în timp ce cântau şi dansau de bucurie că sunt filmaţi. Şi filmul a plăcut…
  • Am pătruns întotdeauna cu teamă şi grijă în intimitatea unor oameni dispuşi să-ţi pună-n palmă sufletul şi povestea şi dramele…
  • Am intrat în jocuri pe care în mod firesc nu le-aş face, prefăcându-mă că ştiu ”limba şarpelui”, ”limba dacilor”, ”dimensiunile existenţelor trecute”, doar pentru ca subiecţii mei să nu se inhibe…
  • Mi-am muşcat buzele să nu izbucnesc, când toţi din cameră au plecat în hohote de râs, auzindu-mi intervievatul care spunea că e frate cu preşedintele SUA.  Dar materialul a ieşit…
  • M-am uitat împietrită la accidente, la sânge şi la bucăţi de oameni… şi cititorul n-a ştiut că în ziua aceea mâncarea n-a mers deloc-deloc…
  • Am turbat de nervi la declaraţii politice ridicole, dar m-am simţit aproape de cer, cu oamenii din vârful muntelui, vorbind despre simplitate…
  • Am pornit de nebună pe străzi căutând subiecte, în zilele cu criză de materiale… şi ele-au venit…
  • Am pornit să-l caut pe Giani-travestitul, pe-o ploaie cu clăbuci, fără să am habar unde stă… şi prima femeie care ne-a ieşit întâmplător în cale… era bunica lui… M-am întors victorioasă la redacţie…
  • Am fost la conferinţe din care n-am înţeles nimic şi-am scris,habar n-am ce. Dar am fost şi pe coclauri în documentarea unor reportaje care m-au înălţat sufleteşte. De care am fost şi încă mai sunt mândră…
  • Am tăcut ostentativ şi-am  înghiţit  în sec, adesea din politeţe, adesea din lehamite, suportând complimente ridicole sau avansuri şi vorbe nepotrivite, crezându-mă înţeleaptă… Deşi nu eram, dar n-aveam timp să ripostez sau să polemizez. Şi nu se cădea… Am înjurat şi-am bombănit… Am greşit cuvinte şi expresii, surse şi nume… am fost ameninţată, am fost înjurată, am fost fraierită, felicitată şi lăudată…
  • Am scris pe hârtie de maculator, cu pixuri proaste, subiecte pe care le prindeam din zbor într-o perioadă în care nu existau internet şi telefon mobil…. Am ajuns nu o dată la redacţie cu picioarele ude şi-ngheţate şi mi-am scos şosetele, punându-le la uscat pe calorifer. M-am ameţit bând cu colegii votcă pentru a uita de frig şi de greaţă… Mi-am împrăştiat firimiturile covrigului prin tastatură, încercând să le fac pe toate deodată…
  • Mi-am găsit materialul la insectarul de pe perete pentru că tocmai ce scrisesem „Cadavrul era cunoscut în sat ca mare consumator de alcool” şi l-am decretat „perla lunii”…
  • Am învăţat să vorbesc puţin şi să ascult mult, de la oameni care m-au îmbogăţit. Fără întâlnirile zilnice cu mereu şi mereu alţi oameni, nici singurătăţile nu-mi puteau fi pline…
  • Am renunţat adesea la masă, la somn, la multe bucurii, la linişte…  Am făcut naveta în autobuze în care trebuia să stau cu umbrela deschisă dacă ploua… Mi-am vizitat luni la rând paltonul portocaliu la Romarta şi parfumul Anais Anais, până am reuşit să mi le cumpăr din economiile făcute din salariul meu de jurnalist începător…

Simt nevoia să le scriu pe toate la persoana întâia, pentru că le-am păţit şi eu. Dar, ştiu sigur, le-au păţit și alții. Ştim – vreau să cred că ştim  – cu toţii că presa suferă de lipsă de profunzime, de un dinamism înnebunitor şi malign, de superficialitate, de tabloidizare, de stâlcirea adesea a limbii române, de lipsa de modele… de multe… Ştim cu toţii că nu există o lege a presei, că suntem captivi într-un cerc vicios numit finanţare, într-un carusel ucigător numit concurenţă în timp real… Ştiu, nimic din toate acestea nu e scuzabil, dar totul e real, face parte din faţa nevăzută a acestei profesii, în care lucrează oameni cu suflet, cu probleme, cu familii, cu lipsuri, cu sensibilităţi….

Ne cunoaştem hibele, dar azi e Ziua Libertăţii Presei şi, măcar azi, parcă n-am vrea să ni le reamintim.

Şi totuşi… ce suntem noi? Căutători de perle într-un cenuşiu efemer. Cine suntem noi? Supravieţuitori într-un ocean, mereu în căutarea furtunii. Nu atât de buni pe cât ne-am dori, nu atât de răi pe cât am putea…

Dana G. BUZURA

 

2 Comentarii în această postare

  1. Andrei

    Vrednica esti! Doamne, cat trebuie sa “ling” ecranul facebookului pana sa gasesc un text de continut semnificativ. Ai reusit un eseu tulburator, in care ne regasim, cate putin, fiecare dintre cei care am incercat marea cu degetul.

    Răspunde
    • Dana Gagniuc

      Mulţumesc-mulţumesc-mulţumesc!!! E un materal scris aşa…. dintr-un condei, cu toată dragostea pentru această profesie… Sau pentru… ACEA profesie?!

      Răspunde

Lasă un comentariu