Cam de două ore stau pe malul vâlcelei. Apa susură peste pietrele verzui, alunecăcioase. De maluri atârnă rădăcinile arinilor. Cele ale răchiţilor sânt încolăcite. Lutul dintre ele se surpă în undele limpezi, ce–mi fură privirile. „fîşşş…”, se aude un zgomot ușor ce sigur sperie peştii pe care încă nu-i văd. Mai jos câteva smocuri de ferigă de apă. Verde crud. Se clatină imperial. Miresmă de vegetaţie în putere. Frunze late, ascuţite la vârf ca nişte lănci. Le mângâie vântul, și ele se leagană molatice.
Umbre amestecate: arini, răchiţi borţoase, ferigi tremurătoare, ţărmuri abrupte, bolovani ieşiţi din apă. Un praf roșiatic se scurge leneș din scorburile răchiților. Miroase acrișor când mi-l răsfir printe degete. Pe o mică porţiune umbra mea. Probabil nu m-au văzut şi de aceea s-au apropiat. Un stol de peşti maronii înotând lent împotriva curentului.
Nu privesc decât la şuvoiul săltăreţ. Deasupra, cerul poate fi senin, poate s-a înorat. Ştiu însă că nu plouă. Aş vedea picurii dizolvându-se în apă. Deduc după umbrele ce se tot lungesc că este soare. Un soare pe care nu-l văd şi care-mi arde ceafa. Peştii cenuşii, câţiva, cât palma de lungi înoată leneşi pe loc, descriind traiectorii în formă de virgulă. Cei mici seamănă cum mici semne de exclamare ce înoată şi ele ,cu capătul gros înainte. Aici li se văd doar ochii bulbucaţi, disproporţionat de mari faţă de restul corpului ce apare de-abia schiţat.
În fiecare zi vin aici pe mal. Sunt patru după-amieze în care am stat pe muşuroi şi m-am gândit. De fiecare dată peştii au sosit amestecându-se cu umbra mea proiectată în fundul văii. Nu-i mai băgam în seamă. Doar în prima zi mă lăsasem fascinat de jocul lor. Se unduiau lent mânaţi de curiozitate şi mai tare, în căutarea mâncării. Când se speriau de ceva deveneau iuţi ca nişte săgeţi în cădere. Un paianjen de apă cu picioare lungi, firave traversează în zig zag oglinda încremenită. Câţiva peşti saltă să-l prindă. Nu apucă decât să-i atingă trena cu boturile cleioase. Prada lor sunt cosaşii. Ameţiţi de căldură, însetaţi după ce roua s-a evaporat de sub iarbă, chiar şi de sub frunzele late ale minciunelelor, se aruncă în apă, zvâgnind din picioarele din spate precum schiorii din beţe. Câte patru-cinci peşti se bat pentru o biată victimă pe care curentul o face să fie nejutorată. Doar unul reuşeşte. O apucă de picioarele inutile şi o trage la fund. În dreptul cleştelui ce ţine loc de gură o bulă de aer ce se desprinde când peştele o înfulecă. Arunc un pumn de frunze mărunţite. Bucăţelele par o turmă de cosaşi graşi. Peştii intră în alertă. Când să ajungă la fund să se ospeteze lasă dezamăgiţi din gura falsa pradă , care este luată de curent. Frunza de arin are gust acrişor şi miros iute. Peştii însă nu au miros.
Curând mă simt privit. O privire ascuţită insistentă. Mă uit împrejur şi văd că într-un colţ de cer s-au pripasit doi nori albi, cât clăile de mari. Soarele însă n-a fost acoperit şi atârnă ca un bolovan greu, undeva pe la ujiniţă. Pe ceas ujiniţa este la ora cinci şi jumătate. Deşi obosit mai are ceva cale până să asfinţească după spinările de bivol ale dealurilor. În afară de o mierlă ce-şi mişcă nervoasă coada, cu spatele la mine, nici o vietate.
Dupa câteva zile am simțit că sunt privit. Mă privea un peşte. Stătea oblic păstrându-şi echilibrul cu adieri vagi, din coadă şi înotătoare. Pe frunte avea un punct albastru ce părea un rubin. Peştele mă urmărea uluit. Cum mi-am dat seama că este uluit dacă mă întrebaţi, n-aş şti să răspund. Pur şi simplu îi simţeam uluiala atingându-mă ca o boare rece, ascuţită. Ceilalţi tovarăşi din băltoaca formată pe vale continuau să vâneze paianjeni de apă bucăţele de frunze, ori cosaşi nătângi.
Peştele cu rubin în frunte, poate nu era rubin, oricum nu mă pricep la pietre preţioase, poate era o pată de culoare dintr-o cutie de vopsea aruncată, ori doar reflexia vreunei raze de soare ce-i împodobea fruntea silindu-l, pentru a o păstra la nemişcare, deci peştele n-ar fi trebuit să mă privească aşa, adica uluit . Nu cred să nu mai fi văzut oameni. Eu nici măcar nu aveam la mine vreun instrument de pescuit ca să mă țintuiască cu ură. Sătenii din aval îi prindeau cu undiţe improvizate din ace de gămălie îndoite în care înfigeau câte o bucată de râmă. Mulţi pur şi simplu cu mâinile goale scotoceau pe sub pietre, atenţi ca să nu nimerească peste lipitori ori şerpi… Noaptea la lumina lanternelor iî hăicuiau cu furci având trei colţi metalici bine ascuţiţi la polizor. Peştii atraşi de lumină ieşeau de prin cotloanele acvatice şi se ridicau la suprafaţă crezând că a răsărit soarele şi o să prindă muşte. Spinările lor deveneau vulnerabile. Nu se zbăteau mult. Fierul sfâşiau groaznic. Doar doi pescari erau în sat care pescuiau cu lanţete profesioniste. Femeile îi prindeau cu coşurile , îşi suflecau poalele intrau cu picioarele goale în apă şi trăgeau coşul în sus, apa se strecura printre nuielele împetite uitând de peşti. După ce coşul era ridicat aceştia se zbăteau mult până ce aerul îi sufoca. Nici cablu cu curent să-i curentez nu aveam, nici carbid să-i ameţesc aruncând un bulgăre în apă. Carbidul ar fi sfârâit scoţând un gaz neprietenos cu vietăţile apei. Nici dinamită pe care s-o detonez cu capsa conectată la o baterie de lanternă nu aveam. Nimic din toate aceste instrumente ce ar fi putut să le strice tihna şi să le curme vieţile.
Cu dinamita era periculos. Am auzit că mulți pescari detonatori au rămas fără mâini, în cel mai bun caz fără câteva degete, cu fețele mutilate ori orbi. Explozibilul care, în fiecare an dă mai multe premii nobel: pentru pace, pentru literatură, pentru matematică, pentru medicină, pentru economie, pentru chimie, nu iartă. De multe ori, pe malurile apelor după bubuituri înspăimântătoare se auzeau urlete de durere. Venea salvarea. Urmau anchete, lungi, dinamita se procura, desi ilegal, fără probleme de la exploatările miniere. Câte o dată accidentul se mușamaliza, dacǎ erau implicați șefi mari sau milițeni.
Când vâlceaua trece pe lângă ultima casă din sat se trăceau două fire de curent de pe capete se jupuia izolația di plastic colorat și se băgau în apă. Știu câteva cazuri în care electricienii de ocazie doritori de pește au căzut morți printre burțile albe. Nici curentul nu iartă când nu este manipulat cu grijă.
Peştele cu albastru în frunte, cu ochi mici, cât jumătate din ochiul de vrabie nu ar fi trebuit să mă privească nici cu frică, nici cu ură, nici măcar cu uluială. Nici curiozitate nu ar fi trebuit sǎ i-o simt, ca o boare pe față, pentru că în nemişcarea mea puteam fi un trunchi scorţos de arin bătrân.
M-am gândit că poate este un peștișor de aur din acela din poveste, care prins, pentru a scăpa face un troc: în schimbul libertăți îndeplinește orice dorință. Cât de imposibilă ar fi ea. M-am scotocit prin memorie cautând o dorință pe care peștele cu rubin în frunte să mi-o îndeplinească. Nu am găsit nici una care să motiveze efortul de a prinde cu mâinile goale peștele uluit. Unde mai pui că mi-aș fi udat hainele și că intrând desculț în apa m-aș fi putut tăia într-un ciob rătăcit.
A cincea zi am venit din nou pe malul apei m-am aşezat pe muşuroiul înierbat ,ce fusese părăsit de furnici. În vale peştii încremeniseră. Nici măcar nu mai vâsleau din cozi pentru a se menţine în curent. Încremeniseră asemeni insectelor din cristalele artificiale din acelea ce se poartă ca brelocuri pentru chei.
Toţi peştii aveau pe frunţile netede, abia bulbucate câte un punct aproape minuscul, albastru.
Nici nu vă mai povestesc cât de uluit am fost!
Alexa Gavril BÂLE
Citește și
„Ploaie de cinci lei”, proză scurtă de Alexa Gavril Bâle
