Figură centrală în mişcarea artistică modernă şi unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, Constantin Brâncuşi a lăsat posterităţii o operă impresionantă, de o mare complexitate tematică, lucrările sale numărându-se, în prezent, printre marile creaţii artistice ale lumii.
„Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.”, mărturisea artistul în cugetările sale, prezentate de Teodor Danalache pe site-ul crestinortodox.ro.
Constantin Brâncuşi este unul dintre artiştii de seamă care au modificat gândirea plastică, contribuind la transformarea sculpturii tradiţionale în sculptură modernă. Este artistul care a asimilat în opera sa ”toată istoria sculpturii pe care a dominat-o şi a depăşit-o”, după cum remarca criticul de artă Mircea Deac, în volumul „Constantin Brâncuşi” (Editura Meridiane, 1966).
În opera sa, artistul a exprimat viziunea ţăranului român asupra lumii înconjurătoare, renunţând la elementele secundare, care o sufocau, în favoarea evidenţierii esenţei lucrurilor. Sursa de inspiraţie o constituie elementul popular, folcloric, natural, lucrările sale având o puternică încărcătură spirituală, provenită din viaţa satului românesc. El reuşeşte să combine simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. „Arta trebuie să fie realitatea însăşi. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitatea cea mai adevărată, poate în singura realitate autentică. Ceea ce mulţi numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor. Există în toate lucrurile o măsură, un adevăr ultim. Proporţia interioară este adevărul ultim, inerent în toate lucrurile”, mărturisea artistul, conform site-ului amintit anterior.
Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie/2 martie 1876, la Hobiţa, judeţul Gorj. De mic copil, obişnuia să plece de acasă, lucrând ca ucenic în ateliere de boiangeri şi prăvălii, notează site-ul centrulbrancusi.ro. A urmat Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova (1894-1898), perioadă în care a fost şi cântăreţ la Biserica Madona Dudu. În 1895, a fost admis la specializare la secţia de sculptură în lemn, iar doi ani mai târziu, în 1897, a călătorit la Viena, unde a lucrat în secţia de finisare artistică a unei fabrici de mobilă, se arată în volumul ”Membrii Academiei Române/1866-2003”. După un an, a revenit în ţară, unde a urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1902.
Încă din primul an de studenţie, respectiv în 1898, lucrarea sa, ”Bustul lui Vitellius”, obţine ”menţiunea onorabilă”, în 1900 ”Capul lui Laocoon” îi aduce artistului medalia de bronz, iar ”Studiu”, din 1901, câştigă medalia de argint. Beneficiind de sprijinul doctorului Dimitrie Gerota, în perioada următoare, mai exact între anii 1900 şi 1902, realizează ”Ecorşeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, operă distinsă cu o medalie de bronz şi folosită, ulterior, în şcolile româneşti de medicină. În 1903, tot prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, i s-a cerut să realizeze bustul medicului Carol Davila, care avea să fie aşezat în curtea Spitalului Militar Central, din Bucureşti, în 1912, reprezentând singurul monument public al lui Brâncuşi din Bucureşti, potrivit site-ului www.crestinortodox.ro.
Constantin Brâncuşi a plecat spre Paris în 1904, unde, un an mai târziu, a luat concursul de admitere la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts şi a lucrat în atelierul lui Antonin Mercié. A modelat câteva capete de copii, bustul Victoriei Vaschide şi pe cel al tatălui ei, dr. Zaharia Samfirescu. A fost angajat de Rodin ca practician, dar nu rămâne aici mult timp, convins fiind că ”La umbra marilor copaci nu creşte nimic” (”Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres”), notează site-ul centrulbrancusi.ro.
Părăseşte atelierul acestuia şi închiriază un spaţiu pe strada Montparnasse, unde îşi amenajează atelierul şi realizează prima lucrare, intitulată „Sărutul” (1907). ”Tema sărutului are o importanţă capitală în opera şi activitatea artistului, constituind punctul de plecare real şi de netăgăduit al artei originale a lui Brâncuşi”, precizează acad. G. Oprescu în volumul ”Sculptura românească” (Ed. Meridiane, 1965). ”Cu această operă, drumul lui Brâncuşi este larg deschis şi artistul îşi va urma calea şi rolul de novator, până la moarte.”
”În Sărutul, spunea însuşi Constantin Brâncuşi, nu a fost vorba despre o copie fidelă a două modele – bărbat şi femeie, care se îndrăgostesc, ci despre o viziune a iubirii fără de moarte, pe care ‘am văzut-o’ cu ochiul minţii. Am eliminat din opera mea tot ceea ce nu era esenţialul. Găsiţi în această sculptură numai o sugerare a braţelor şi a picioarelor, o sugerare a fizionomiilor. Iar cu cât veţi privi mai mult această operă, cu atât mai uşor îi veţi descoperi sensul: misterul fecundităţii şi al morţii rămâne însuşi misterul acestei iubiri – care va supravieţui, chiar şi dincolo de mormânt… A sosit vremea să avem şi să creăm o artă a epocii noastre.” (Neagoe, Peter, The Saint of Montparnasse – Sfântul din Montparnasse, un roman bazat pe viaţa lui Constantin Brâncuşi, Ed. Chilton Books, Philadelphia and New York, 1965, preluat pe site-ul https://centrulbrancusi.ro/).
Tema sărutului avea să fie reluată de mai multe ori până în 1940, când finalizează ”Poarta sărutului”, amplasată în Parcul Central din Târgu Jiu. Tot în 1907, Brâncuşi a primit comanda unui monument funerar pentru cimitirul din Buzău, lucrare pe care o va numi „Rugăciunea”.
Mircea Deac apreciază, în volumul „Constantin Brâncuşi”, că anul 1908 marchează un moment-cheie în creaţia brâncuşiană, când artistul face trecerea „de la o artă fidelă naturii la o artă ce-şi propune ca scop redarea esenţei lucrurilor exprimată în forme de maximă generalizare”. Brâncuşi elimină, într-un timp relativ scurt, detaliile din sculpturile sale, făcând trecerea către o artă sintetică, intelectualistă, cu forme aproape abstracte. După 1908, Brâncuşi dă o nouă expresie sculpturii, originală, proprie lui, preocupare ce va fi strâns legată de alegerea materialului în care lucrează. În această evoluţie a artei sale se înscriu lucrări precum „Muza adormită”, „Sărutul”, „Cuminţenia pământului”, „Domnişoara Pogany”, „Prinţesa X” sau „Pasărea măiastră”. Vorbind despre „Muza adormită”, Mircea Deac aminteşte de pictorul belgian Michel Seuphor, care scria, în „La peinture abstraite” (1962), că „A fost începutul unui lucru când Brâncuşi, plictisit de „a face cadavre” concepe „Muza adormită”, care se transformă puţin câte puţin în ovoid simplu; a fost începutul unui lucru când nu era nimic.”
În 1909, artistul expune lucrări atât la Paris cât şi la Bucureşti, iar în 1914, organizează prima sa expoziţie în America, într-o galerie de artă din New York.
Anul 1915 marchează o premieră în cariera lui Constantin Brâncuşi, primele lucrări în lemn: „Cariatide”, „Fiul risipitor” şi altele. A realizat apoi „Vrăjitoarea”, „Himera”, „Cariatidă” şi „Adam” şi primele versiuni în lemn ale „Coloanei fără sfârşit” (1918), aşa cum îi plăcea artistului să o numească, sculptate în amintirea celor căzuţi în război. După cum descrie istoricul şi criticul de artă Carola Giedion-Welcker în volumul ”Constantin Brâncuşi” (Editura Meridiane, 1981), „sculpturile în lemn (…) încorporează lumea imaginativ-fabuloasă a ţăranului. (…) În aceste opere cioplite în lemn, simţi în primul rând materialul, copacul însuşi, şarpanta rusticei sale case natale din România şi, mai ales, duhul folcloric al acelui sat de la poalele pădurii carpatice, care i-a marcat copilăria şi a cărui amintire a păstrat-o neatinsă. Dar chiar acest material fragil, fermecat (…) putea deveni apt să exprime un alt climat spiritual. Căci una din operele sale cele mai impresionante îşi trage inspiraţia tocmai din acest material, din creşterea şi forţa spaţială a copacului: e vorba de Coloana fără sfârşit.”
În 1919, a apărut, la Paris, volumul „La Roumanie en Images”, cuprinzând cinci reproduceri după operele sale. Brâncuşi începe să-şi expună lucrările în cele mai celebre galerii de artă din Franţa, Anglia, America, Elveţia şi Olanda, fiind elogiat în numeroase publicaţii din întreaga lume. În 1931, a fost decorat, la propunerea lui Nicolae Iorga, cu ordinul „Meritul cultural pentru artă plastică”. Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuşi s-a desfăşurat în toată măreţia ei, din această perioadă datând operele din ciclul ”Pasărea în văzduh”, ciclul ”Ovoidului”, precum şi sculpturile în lemn. Însuşi artistul avea să declare: ”Iubesc tot ceea ce se înalţă. Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Eu nu creez Păsări, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!”, se arată pe site-ul crestinortodox.ro. Motivul Păsării măiastre reprezintă ”unul dintre visele sale cele mai îndrăzneţe, întruchipat ca simbol al eliberării omului şi al înălţării spiritului scăpat din lanţurile pământeşti, ca aspiraţie spre tot ce e luminos şi mare.”, apreciază acad. G. Oprescu în volumul amintit mai sus.
În anul 1935, Constantin Brâncuşi a acceptat propunerea Ligii naţionale a femeilor din judeţul Gorj, prezidată de Areţia G. Tătărăscu, de a înălţa la Târgu Jiu o „Coloană” în cinstea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial. Astfel, în 1938, finalizează ansamblul artistic din Târgu Jiu, alcătuit din „Masa tăcerii”, „Scaunele”, „Poarta sărutului” şi „Coloana infinitului”, închinat eroilor români care, la 14 octombrie 1916, au căzut în bătălia de la Jiu împotriva nemţilor.
În perioada următoare, Constantin Brâncuşi a refuzat să participe la orice manifestare publică, în semn de protest faţă de ocupaţia nazistă.
În România, în epoca socialistă, Brâncuşi a fost contestat, fiind considerat „un reprezentant al burgheziei decadente”, se arată pe site-ul webcultura.ro. Artistul a refuzat să aibă o dublă cetăţenie până spre sfârşitul vieţii, dar, din cauza refuzului constant de a fi reprimit în ţara natală, a acceptat, în 1952, să devină şi cetăţean francez.
Cu toate că se bucura deja de recunoaştere artistică la nivel mondial, Brâncuşi a continuat să-şi ducă viaţa ca un simplu ţăran român, până în ultimele clipe din viaţă. Simţindu-şi sfârşitul aproape, l-a chemat la el pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris, căruia, după ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, i-a mărturisit: „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”.
Dorindu-şi să-L aştepte pe bunul Dumnezeu în atelierul său, Brâncuşi a cerut ca patul din camera de dormit să fie mutat acolo. ”Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu”, mărturisea artistul, potrivit site-ului crestinortodox.ro. Constantin Brâncuşi a murit la 16 martie 1957, la ora 2 dimineaţa, iar la 19 martie a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.
Sculptorul român a dorit să lase moştenire României toate lucrările sale nevândute şi uneltele, dar autorităţile acelor vremuri au refuzat. Abia în 1964, Brâncuşi a fost ”redescoperit” în ţara natală, iar ansamblul monumental de la Târgu Jiu a putut fi restaurat, după ce fusese abandonat şi aproape dărâmat. La 3 iulie 1990, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. La aniversarea a 125 de ani de la naşterea sculptorului, anul 2001 a fost declarat, prin hotărâre a Guvernului României, Anul Brâncuşi, sărbătorit şi în cadrul UNESCO.
Una dintre cele mai importante expoziţii dedicate sculptorului român în ultimele decenii a fost „Brâncuşi. Sublimarea formei”, principalul eveniment din cadrul celei de-a 27-a ediţii a Festivalului de artă Europalia, organizat la Bruxelles în perioada 2 octombrie 2019 – 2 februarie 2020, la care România a avut statutul de ţară invitată de onoare. Festivalul l-a adus astfel la Bruxelles, pentru prima dată, pe marele artist român, într-o serie de evenimente de anvergură dedicate operei şi personalităţii sale. Expoziţia dedicată acestuia a abordat ambele direcţii ale lucrărilor sale, respectiv sculptura şi fotografia, proiectul cuprinzând opere importante de la muzee şi din colecţii private din jurul lumii, incluzând „Muza adormită”, „Sărutul” sau „Leda”. Pe lângă sculpturi, fotografii şi documente extraordinare ale lui Brâncuşi, au fost expuse şi opere ale contemporanilor săi, cum ar fi Marcel Duchamp, Medardo Rosso sau Auguste Rodin. „Brâncuşi. Sublimarea formei” a cuprins peste 25 de sculpturi expuse pe o suprafaţă de 1.500 mp, alături de alte 200 de obiecte, fotografii, documente.
Printr-o eleganţă deosebită a formei şi utilizare sensibilă a materialelor, Constantin Brâncuşi a oglindit, în opera sa, felul de a gândi lumea al ţăranului român, apreciind că misiunea artei este aceea de ”a crea bucurie”, după cum el însuşi mărturisea, potrivit site-ului crestinortodox.ro: ”Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, să îţi vină să te joci cu ele. Vreau să sculptez forme care să dea bucurie oamenilor. Ceea ce are într-adevăr rost în artă este bucuria. Nu ai neapărată nevoie să înţelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este să creeze bucurie… şi nu se poate crea artistic decât în echilibru şi în pace sufletească, iar pacea se obţine prin renunţare. Bucuria şi pacea, pacea şi bucuria, iată ce este de dobândit!”.
Sursa – Agerpres
