„Ca să reușești în viață, trebuie să dăruiești viață”, scria cândva Eglantyne Jebb. Dar viața ei nu a urmat drumul clasic al unei femei din societatea engleză de la începutul secolului XX. Nu s-a căsătorit, nu a avut copii și chiar ea recunoștea, cu o sinceritate surprinzătoare, că nu era atrasă de ideea copilăriei în sensul obișnuit. Uneori îi descria pe copii cu o notă de ironie, numindu-i „micii neastâmpărați”. Și totuși, tocmai ea avea să devină una dintre cele mai importante voci în apărarea lor.
La finalul Primului Război Mondial, Europa era devastată. În multe țări, inclusiv în Austria și Germania, copiii sufereau de foame, frig și lipsă de îngrijire. În acel context, Eglantyne a ales să nu rămână indiferentă. A fondat organizația Save the Children (Salvați copii), nu dintr-un impuls sentimental, ci dintr-o convingere puternică: suferința copiilor nu poate fi ignorată, indiferent de cine sunt „cei din cealaltă parte”.
În 1919, ea a fost arestată în Trafalgar Square pentru că distribuia pliante cu imagini ale copiilor înfometați din Europa, imagini pe care autoritățile încercaseră să le interzică. În acele pliante, Eglantyne scrisese chiar cu mâna ei un cuvânt simplu, dar încărcat de revoltă: „Stop!”. Nu era doar un protest, ci un strigăt împotriva indiferenței.
Guvernul spera că arestarea ei va opri campania. Dar s-a întâmplat exact opusul. În fața instanței, Eglantyne nu a vorbit despre politică, ci despre moralitate. A fost găsită vinovată și amendată cu 5 lire, o sumă mică, dar pe care ea a numit-o mai târziu „o victorie”. Chiar acel moment a devenit simbolic: amenda primită a fost transformată în prima donație pentru ajutorarea copiilor flămânzi. Așa a început, de fapt, adevărata poveste a organizației Save the Children.
După acel episod, împreună cu sora ei Dorothy Buxton, Eglantyne a organizat o mare adunare publică la Royal Albert Hall. Sala s-a umplut până la refuz. Unii oameni veniseră cu sprijin, dar alții veniseră cu furie, gata să le judece. Atmosfera era tensionată. Și totuși, când Eglantyne a vorbit, emoția a schimbat totul. A spus că este imposibil ca oamenii să privească copii murind de foame fără să încerce să îi salveze. În acel moment, sala a tăcut, apoi a izbucnit în aplauze. În doar câteva zile, s-au strâns sume importante pentru ajutor umanitar.
Ceea ce o făcea diferită pe Eglantyne nu era o dragoste clasică pentru copii, ci o formă profundă de umanitate. Ea nu a acționat din instinct matern, ci din rațiune, empatie și o înțelegere clară a faptului că un copil care suferă astăzi înseamnă o societate rănită mâine. Credea că ajutorul acordat copiilor este, de fapt, o investiție în viitorul întregii lumi.
Mai târziu, ideile sale au stat la baza documentelor internaționale privind drepturile copilului, ajungând să influențeze ceea ce astăzi cunoaștem ca principiile ONU pentru drepturile copilului.
Privind înapoi, povestea ei nu este doar despre o organizație sau despre o perioadă istorică. Este despre o alegere neobișnuită. Aceea de a transforma distanța, curajul și gândirea critică într-o formă de grijă pentru ceilalți. Iar din acea alegere s-a născut o mișcare care, la peste un secol distanță, încă salvează vieți.
Sursa FOTO: savethechildren.es
Vasile Petrovan
Citește și:
