La un copil mic, emoțiile nu trăiesc doar „în cap”. Ele se văd și se simt în tot corpul lui. Un copil speriat nu vine la tine și îți spune „am un nivel crescut de anxietate”. Îngheață, se agață de tine, își micșorează corpul. Un copil trist nu îți face o analiză rațională a stării lui. Are umerii lăsați, privirea în jos, mișcări mai lente. Un copil bucuros nu povestește despre „stare de bine”. Sare, râde, se aruncă în brațele tale. Pentru copiii mici, corpul este limba în care vorbește mintea.
De aceea, înainte să ne uităm la „cum se poartă”, e important să ne întrebăm: „Ce îmi spune corpul lui acum? Despre ce simte? Despre ce trăiește?” Relația funcționează în ambele sensuri. Când copilul este speriat, furios sau copleșit, corpul intră în stare de alarmă: inima bate mai repede, respirația se scurtează, mușchii se încordează. Dacă se adună multă oboseală, foame, lipsă de somn, micile frustrări care altădată ar fi trecute cu vederea devin „catastrofe”.
Un copil odihnit și sătul are mult mai multă răbdare și elasticitate emoțională. Un copil obosit și flămând are un rezervor emoțional gol; orice picătură îl umple. Aici intră în scenă adulții din viața lui: părinți, bunici, educatori. Felul în care noi ne prezentăm, cu corpul și cu mintea noastră, schimbă chimia corpului copilului.
Când un adult se apropie calm, coboară la nivelul lui, îi vorbește încet și îl privește cu blândețe, corpul copilului primește mesajul: „ești în siguranță”. Când un adult e grăbit, nervos, ridică tonul, copilul simte: „ceva e în neregulă, nu e un loc sigur”. Nu are cuvinte pentru asta, dar are corp. Ne place să credem că educăm mai ales cu ce spunem. În realitate, mai ales în primii ani, educăm cu tonul, cu privirea, cu respirația, cu felul în care ne apropiem sau ne îndepărtăm. Copilul învață din noi nu doar cuvintele, ci și modul în care noi ne purtăm cu propriile emoții.
Dacă la primul plâns ne tensionăm, ne enervăm, îi cerem să „se oprească, că nu e nimic”, îi transmitem că emoțiile lui sunt un deranj. Dacă putem rămâne lângă el câteva minute, să plângă în brațele noastre, calmul nostru devine calmul lui. Neuroștiințele explică asta simplu: la copilul mic, partea din creier care se ocupă de supraviețuire și emoții puternice este mult mai rapidă și mai activă decât partea de gândire și autocontrol. Când copilul e în criză, „creierul emoțional” este la volan. Creierul logic, cel care înțelege regulile și explicațiile, este aproape deconectat. De aceea explicațiile lungi în mijlocul unei crize nu funcționează. Nu pentru că copilul „nu vrea”, ci pentru că, în acel moment, efectiv nu poate.
Ordinea sănătoasă, atât pentru părinți, cât și pentru educatori, este aceasta: mai întâi liniștim corpul, apoi vorbim cu mintea. Mai întâi apropiere fizică sigură, voce calmă, respirat împreună, ținut în brațe sau stat aproape. Abia după ce vedem că plânsul scade, respiră mai rar, corpul se destinde, putem să spunem: „Te-ai speriat tare când ai căzut. Data viitoare, hai să mergem mai încet pe scări” sau „E în regulă să fii supărat, dar nu lovim. Uite ce poți face când ești supărat”. Relația corp–minte nu se oprește la momentul crizei. Din felul în care îi atingem, îl privim și îi vorbim copilului, se construiește încet felul în care se vede pe el însuși.
Când un adult îl vede, îl aude și îi recunoaște emoția, copilul învață: „ce simt contează”. Când un adult îi recunoaște efortul („ai strâns singur toate jucăriile”, „ai încercat de trei ori să-ți legi șiretul”), copilul învață: „pot să fac”. Când este făcut de rușine, comparat sau etichetat („ești rău”, „ești leneș”, „nu ești în stare de nimic”), învață: „cu mine e ceva în neregulă”. Poate cea mai grea idee de acceptat, ca adult, este că un copil mic nu se „preface” când plânge după o căzătură sau când se agață de tine la despărțire. Corpul lui reacționează sincer. Plânsul după o căzătură este, în primul rând, o descărcare a unei sperieturi și a unei dureri reale, nu un „spectacol”. Când îi spunem „nu e nimic”, corpul lui ne contrazice. Când îi spunem „te-ai lovit, doare, sunt aici cu tine”, corpul lui primește permisiunea să elibereze tensiunea și, paradoxal, se liniștește mai repede.
Pentru părinți, asta poate însemna, practic, să ne dăm voie să nu „reparăm” instant orice lacrimă. Să nu fugim de plâns, nici să nu-l lungim inutil, ci să-l însoțim. Să fim atenți la semnele corpului: copilul care devine brusc foarte agresiv sau, din contră, foarte retras, cel care începe să se plângă des de burtă sau de cap fără o cauză medicală clară, cel care nu mai vrea la grădiniță sau la școală — toate sunt mesaje. Uneori sunt doar o etapă trecătoare și se rezolvă prin mai multă prezență, rutină și odihnă.
Alteori sunt semne că are nevoie și de un specialist. Rolul nostru nu este să punem diagnostice, ci să fim atenți, să notăm ce observăm și să cerem ajutor când ceva ne îngrijorează. Pentru educatori, relația corp–minte este cheia siguranței emoționale în grupă. Un copil care se simte în siguranță în corpul lui, lângă adulții de acolo, va îndrăzni să întrebe, să greșească, să încerce din nou.
Un copil care se teme că va fi făcut de rușine sau certat aspru pentru orice greșeală își va contracta corpul și, odată cu el, curiozitatea. Dacă ar fi să rămână o singură idee din toată această discuție, ar fi aceasta: la copilul mic, felul în care ne purtăm cu corpul lui și cu emoțiile lui devine, în timp, felul în care el se va purta cu sine însuși. Când îl învățăm, prin corpul nostru calm și prin cuvintele noastre, că emoțiile pot fi simțite, numite și duse, îi dăm un cadou care rămâne cu el toată viața: un corp în care se simte acasă.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Când țipi la copilul tău în criză, îl împingi mai adânc în ea
