România e într-o situație care ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns. Avem gaze, ne lăudăm cu ele, suntem „printre primii din Europa” la rezerve, dar când vine gerul adevărat, de crapă lemnul și îngheață respirația, ajungem să ne uităm spre Ungaria ca spre vecinul cu soba aprinsă.
Pe scurt, explicația e simplă, dar neplăcută: una e să ai gaz, alta e să-l poți băga în țeavă exact când îți trebuie. Diferența asta, care pare o joacă de cuvinte, e de fapt diferența dintre o iarnă suportabilă și o criză în toată regula.
Asociația Energia Inteligentă spune clar: la temperaturi sub -12 grade, când consumul sare de 57–58 milioane de metri cubi pe zi, sistemul românesc începe să scârțâie. Dacă mai punem și gazele care trec prin România spre Republica Moldova, ajungem într-o zonă fără plasă de siguranță. Atunci, importurile nu mai sunt un moft, ci o nevoie zilnică, ca pâinea.
Și aici apare ironia supremă. Nu ducem lipsă de resurse, ci de viteză. Producția internă merge într-un ritm aproape fix, depozitele au gaz, dar pe măsură ce se golesc, dau din ce în ce mai puțin. Nu e o găleată din care torni cât vrei, când vrei. E un rezervor cu robinet care se strânge exact când ai nevoie de el larg deschis.
Așa se face că, în mijlocul gerului, Ungaria ajunge să fie „supapa” care ține sistemul în picioare. Nu din generozitate, nu din prietenie, ci pentru că așa arată infrastructura. Gazul intră pe unde poate, nu pe unde ne-ar plăcea nouă. Iar când intrarea din Bulgaria e deja folosită aproape la maximum, opțiunile se subțiază rapid.
Sigur, expresia „suntem la mâna Ungariei” sună dramatic și nervos. Dar, tehnic vorbind, are un sâmbure de adevăr rece. Nu politic, nu emoțional, ci operațional. Dacă Ungaria nu poate sau nu vrea să livreze suficient, problema nu e doar de discurs, ci de presiune în conducte și de prețuri care pot lua foc.
Aici e partea pe care n-o spune nimeni cu voce tare: nimeni nu face caritate energetică în plin ger. Când toată Europa tremură, gazul se dă celui care plătește mai mult. Iar dacă România ajunge să depindă zilnic de importuri, atunci nu mai vorbim de „vârfuri de consum”, ci de o dependență constantă, cu factură pe măsură.
Și ca tabloul să fie complet, România nu își încălzește doar propriile calorifere. Are și obligații de tranzit, mai ales către Republica Moldova. Când trebuie să alimentezi pe toată lumea, orice mic dezechilibru se simte imediat. Nu la televizor, ci în piață, în prețuri și în tensiune.
Adevărul e că problema nu e lipsa gazelor, ci lipsa de autonomie reală. Independența energetică sună bine în discursuri, dar iarna nu ține cont de sloganuri. Contează dacă poți funcționa când lucrurile merg prost, nu când totul e normal.
Așa ajungem la paradoxul românesc: suntem bogați în resurse, dar vulnerabili în criză. Avem gaz, dar nu suficient debit. Avem depozite, dar nu suficientă extracție. Avem statistici frumoase, dar infrastructură rigidă.
Este un fel de banc trist. Restul e comunicare. Conductele, însă, nu citesc comunicate.
Vasile Petrovan
