19 septembrie 2006. Un nou început pentru memoria istorică a Maramureșului
Sunt date care intră în istorie printr-un eveniment spectaculos și sunt date care rămân aproape tăcute, ascunse într-o hotărâre administrativă, într-un număr de document, într-o semnătură. Abia mai târziu înțelegi că, dincolo de limbajul rece al actelor, în acea zi s-a schimbat ceva care avea să dureze.
Pentru Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, una dintre aceste date este 19 septembrie 2006. În acea zi, Consiliul Județean Maramureș adopta Hotărârea nr. 80, documentul prin care se stabilea înființarea, prin reorganizare, a actualului Muzeu Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. Instituția urma să funcționeze efectiv de la 1 octombrie 2006, ca entitate distinctă. Din punct de vedere administrativ, acesta este actul de naștere al muzeului în forma pe care o cunoaștem astăzi.
Dar ar fi nedrept să spunem că povestea începe aici. Un muzeu nu se naște, în fond, într-o singură zi. Se naște de fiecare dată când cineva înțelege că un obiect vechi nu este doar un obiect, că o monedă nu înseamnă doar metal, că un document îngălbenit nu este doar o bucată de hârtie și că o ruină nu este doar ceea ce timpul a uitat să distrugă.
În Baia Mare, această înțelegere este mult mai veche decât anul 2006. La sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un oraș care își purta încă foarte vizibil istoria minieră și monetară, începea să prindă contur ideea unei instituții care să adune și să păstreze mărturiile trecutului. În 1899 lua ființă Asociația Muzeală Băimăreană, iar în 1904 era deschis publicului Muzeul Orășenesc Baia Mare. Se adunaseră deja mii de obiecte: vestigii arheologice, monede, arme, documente, obiecte de breaslă, fragmente din viața unui oraș și a unei regiuni care își descopereau treptat propria memorie.
De aceea, 19 septembrie 2006 nu trebuie privită ca o ruptură, ci mai degrabă ca un moment în care un fir vechi primește o formă nouă. Secțiile de Istorie și Arheologie ale fostului Muzeu Județean Maramureș deveneau o instituție de sine stătătoare. Patrimoniul, cercetarea, oamenii și responsabilitatea față de trecut continuau, însă într-un cadru propriu. Câteva zile mai târziu, de la 1 octombrie, noul muzeu începea efectiv să funcționeze.
Poate că există și ceva simbolic în faptul că această instituție își spune astăzi povestea chiar în vechea Monetărie a Băii Mari. Puține muzee au privilegiul de a locui într-o clădire care nu este doar decor pentru istorie, ci parte din ea. Complexul de pe strada Monetăriei poartă în zidurile sale memoria administrației miniere, a prelucrării metalelor prețioase și a unei activități monetare care a făcut din Baia Mare, timp de secole, un punct important pe harta economică a acestei părți de Europă.
Aici apare una dintre frumusețile discrete ale muzeului: unele dintre obiectele sale nu trebuie desprinse de loc pentru a spune ceva. Ele se află, într-un fel, acasă. Monedele, instrumentele, documentele, vestigiile mineritului sau ale breslelor nu sunt expuse într-un spațiu neutru. Sunt păstrate într-un loc care a participat el însuși la această istorie. Clădirea și colecțiile se completează reciproc, iar vizitatorul intră nu doar într-un muzeu, ci într-un fragment de oraș care a supraviețuit.
La fel se întâmplă și cu Bastionul Măcelarilor, aflat astăzi în administrarea instituției. Nu este doar un monument restaurat, ci una dintre puținele mărturii rămase din vechiul sistem de fortificații al Băii Mari. Într-un oraș care s-a schimbat enorm în ultimele secole, asemenea locuri sunt punctele în care trecutul mai poate fi atins aproape fizic. Misiunea unui muzeu este, poate, tocmai aceasta: să facă timpul inteligibil. Nu să transforme trecutul într-o vitrină inertă, ci să-i păstreze sensul.
În colecțiile Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș s-au strâns, în timp, zeci de mii de mărturii. Unele sunt spectaculoase. Altele par mărunte. Dar istoria nu este alcătuită doar din coroane, războaie sau mari decizii politice. Uneori, un sigiliu, o fotografie, o unealtă, o scrisoare, o monedă sau un obiect banal pot spune mai mult despre o epocă decât zece pagini de manual.
Arheologia adaugă acestei povești încă o dimensiune. Ea merge acolo unde documentele nu mai ajung. Sub pământ, în straturi care nu pot fi citite decât de cei care știu să le interpreteze, se află urmele unor oameni despre care nu mai există cronici și, uneori, nici măcar nume. Prin cercetările desfășurate de-a lungul timpului în Maramureș, muzeul nu doar conservă ceea ce știm deja. El contribuie la descoperirea a ceea ce încă nu știm.
În 2006, primii pași ai noii instituții au fost făcuți sub conducerea interimară a muzeografului Lucia Pop, iar din ianuarie 2007 conducerea a fost preluată de prof. dr. Viorel Rusu. Au urmat două decenii în care muzeul și-a continuat munca aproape nevăzută din spatele expozițiilor: cercetare, restaurare, conservare, inventariere, publicații, educație muzeală.
Vizitatorul vede, de regulă, rezultatul final. Nu vede întotdeauna anii în care un obiect este cercetat, comparat, restaurat, datat și introdus într-o poveste mai mare. Nu vede documentele consultate, șantierele arheologice, depozitele, laboratoarele sau zecile de întrebări care stau în spatele unei etichete de câteva rânduri. Poate tocmai de aceea aniversările instituțiilor de cultură merită privite altfel decât aniversările obișnuite. Nu este vorba doar despre vârsta unei instituții. Este vorba despre câtă memorie a reușit să salveze.
La 20 de ani de la Hotărârea din 19 septembrie 2006, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș poate fi privit în două feluri. Este o instituție relativ tânără, dacă îi numărăm existența în actuala formulă administrativă. Și este, în același timp, continuatorul unei tradiții muzeale băimărene de peste un secol.
Cele două adevăruri nu se contrazic. Dimpotrivă. Ele explică poate cel mai bine ce este acest muzeu. O instituție care a primit o formă nouă în 2006, dar care poartă în ea memoria generațiilor de dinainte; un loc în care istoria orașului și a Maramureșului nu este doar expusă, ci cercetată, păstrată și redată celor care vin după noi. Iar dacă un muzeu înseamnă, înainte de toate, lupta împotriva uitării, atunci documentul semnat în urmă cu 20 de ani nu a fost doar o hotărâre administrativă. A fost încă o promisiune făcută memoriei.
Sursa FOTO: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș
Vasile Petrovan
Citește și:
Acum poți urmări știrile DirectMM și pe Google News.
