18 septembrie 1923: S-a născut Regina Ana, soția Regelui Mihai, una dintre cele mai discrete prezențe ale Familiei Regale a României

Când auzim „principesă”, mintea construiește aproape singură decorul: palate, recepții, rochii, o viață așezată de la început pe un drum privilegiat. Numai că viața Anei de Bourbon-Parma, născută la 18 septembrie 1923, la Paris, a avut destul de puțin din această poveste. A fost principesă prin naștere, dar înainte de a deveni soția Regelui Mihai a fost vânzătoare într-un magazin din New York, infirmieră pe front, șofer de ambulanță și ofițer în armata franceză. Mai târziu avea să fie fermieră, mamă a cinci fete și partenera unui rege fără țară.

Ana crescuse în Franța, într-o familie aristocratică europeană, dar adolescența i-a fost tăiată în două de război. Familia a plecat din Europa, trecând prin Spania și Portugalia înainte de a ajunge în Statele Unite. La New York, tânăra Ana a urmat cursuri de artă. În paralel, a lucrat. La Macy’s, apoi și la Bloomingdale’s, potrivit documentării AGERPRES. Nu pare un detaliu extraordinar până când ne amintim că vorbim despre o descendentă a uneia dintre marile familii princiare ale Europei.

Ani mai târziu, într-un interviu, avea să vorbească despre perioada aceea fără urmă de jenă sau de eroism fabricat. Spunea că experiența de vânzătoare o învățase să salute și să mulțumească oamenilor care o servesc. Era genul de observație măruntă care spune, poate, mai mult despre un om decât un șir de titluri. Când a fost întrebată despre „sângele albastru”, reacția ei a fost mai curând ironică decât solemnă. Pentru ea, noblețea nu părea să fie o problemă de arbore genealogic, ci de felul în care te porți cu ceilalți.

Apoi a venit războiul adevărat. În 1943, la 19 ani, a cerut voie mamei sale să plece pe front. A intrat în serviciul armatei franceze și a trecut prin Maroc, Algeria, Italia, Franța, Luxemburg și Germania. A condus jeepuri și ambulanțe, a transportat sânge pentru răniți și a lucrat în apropierea frontului. La sfârșitul războiului avea gradul de locotenent și fusese decorată cu Crucea de Război a Franței.

Mai târziu avea să povestească despre acea perioadă într-un mod tulburător de simplu. Nu vorbea despre aventură, ci despre tinerii răniți despre care știa că vor muri și pentru care uneori nu mai putea face nimic decât să rămână lângă ei. Este greu să împaci această imagine cu stereotipul unei prințese. Și poate nici nu trebuie.

După război, viața i-a pregătit o altă întorsătură. În noiembrie 1947, la Londra, la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a cu Philip, Ducele de Edinburgh, l-a întâlnit pe Regele Mihai al României. La numai câteva zile după întâlnire, Mihai i-a cerut mâna. Există chiar o poveste, păstrată de Casa Regală, care pare desprinsă dintr-un film: Mihai ar fi văzut-o pe Ana încă din timpul războiului, într-un jurnal cinematografic filmat pe front, în Maroc. I-ar fi atras atenția tânăra infirmieră și ar fi cerut câteva fotograme cu ea, pe care le-ar fi păstrat. Cei doi aveau să se întâlnească în realitate abia mai târziu, la Londra.

Dar povestea lor de dragoste a început într-un moment în care lumea Regelui Mihai se prăbușea. La sfârșitul lui decembrie 1947, regele a fost obligat să abdice de autoritățile comuniste. Ana avea 24 de ani. Nunta lor s-a ținut câteva luni mai târziu, la 10 iunie 1948, la Atena. Nu urma viața unui cuplu regal instalat într-un palat, ci aproape o jumătate de secol de exil.

Iar exilul, privit de aproape, era mult mai puțin romantic decât sună astăzi. În Anglia, Mihai și Ana au locuit la țară și au încercat să-și câștige existența. Au avut o mică fermă. Creșteau păsări, produceau ouă, cultivau legume și le vindeau. Viața lor avea facturi, copii, muncă și grija zilei de mâine, exact ca în milioane de alte familii. Regele a lucrat ulterior ca pilot și în domeniul electronicii pentru aviație.

Poate tocmai această normalitate este una dintre cele mai surprinzătoare părți ale poveștii lor. Regina Ana putea trece de la un dineu oficial la treburile unei gospodării fără să considere că există vreo contradicție între cele două lumi.

Nici moda nu o preocupa prea mult. În familia ei circula vorba mamei sale: nu se îmbrăca, ci pur și simplu „se acoperea”. Anei îi plăceau în schimb mașinile și mai ales Jeepurile, pe care le cunoscuse în armată. Mai târziu a participat cu asemenea vehicule la raliuri și expediții. Îi plăceau bicicleta și pescuitul încă din copilărie. La 12 ani luase chiar lecții de scrimă.

Sunt amănunte mici, dar ele schimbă fotografia oficială. În locul personajului rigid apare o femeie foarte concretă, practică, cu umor, căreia îi plăceau mașinile, animalele și viața în aer liber.

Există și un paradox aproape incredibil în destinul ei: Ana a purtat numele României decenii întregi fără să poată trăi aici. A ajuns pentru prima dată în România abia în 1992. Până atunci cunoscuse țara mai ales prin Mihai, prin amintirile lui, prin oameni și prin poveștile unei lumi pe care comunismul încercase să o șteargă. Iar la Castelul Peleș a intrat pentru prima dată abia în 2008, la 85 de ani, după 60 de ani de căsnicie. Este una dintre acele situații pe care istoria le produce și pe care literatura cu greu le-ar inventa fără să pară exagerată: soția unui rege pășea pentru prima dată, la bătrânețe, în castelul familiei soțului său.

Ana și Mihai au rămas împreună 68 de ani. Nu o poveste fără greutăți, ci una trecută prin război, pierderea unei țări, lipsuri, cinci copii, mutări repetate, exil și apoi revenirea târzie în România. Poate că acesta este motivul pentru care Ana devine interesantă tocmai atunci când uităm pentru câteva clipe că a fost regină.

A murit la 1 august 2016, în Elveția, cu puțin înainte de a împlini 93 de ani.

Privită de la distanță, viața Reginei Ana pare plină de contraste: principesă și vânzătoare, infirmieră și regină, ofițer și mamă, femeie cu o genealogie impresionantă și om care nu părea deloc impresionat de propriul titlu. Poate că tocmai aceasta este partea ei cea mai frumoasă. Ana de Bourbon-Parma pare să fi înțeles foarte devreme un lucru mult mai simplu: un nume îl primești. Felul în care trăiești cu el ține însă de tine.

Vasile Petrovan

Citește și: