Puține nume din istoria României au fost rostite cu atâta respect și, în același timp, cu atâta durere precum cel al lui Iuliu Maniu. A fost un om al principiilor într-o epocă în care compromisurile au făcut carieră, un lider politic care a ales demnitatea în locul puterii și un patriot care a plătit cu viața pentru refuzul de a se pleca în fața dictaturii. Destinul său a rămas una dintre cele mai limpezi lecții despre ce a însemnat onoarea în politică.
S-a născut la 8 ianuarie 1873, în Bădăcin, județul Sălaj, într-o familie românească veche, cu tradiții solide și cu un puternic simț al datoriei față de comunitate. A fost fiul avocatului Ion Maniu, strănepot al lui Simion Bărnuţiu, şi al Clarei Coroianu, sora memorandistului Iuliu Coroianu. A provenit dintr-un Ardeal aflat sub dominație austro-ungară, unde românii au fost majoritari ca număr, dar lipsiți de drepturi politice reale. Acest context i-a format încă din copilărie conștiința națională și dorința de dreptate.
A urmat studii juridice la Budapesta și apoi la Viena, unde a obținut doctoratul în drept. A intrat acolo în contact cu ideile moderne despre stat, democrație și drepturile națiunilor. Educația sa solidă, dublată de o disciplină morală rar întâlnită, l-a transformat într-un jurist respectat și într-un lider în formare.
Încă din anii studenției, Iuliu Maniu nu a stat deoparte. A fost activ în Societatea Academică „Petru Maior”, unde a devenit lider și a militat constant pentru drepturile românilor din Transilvania. Nu a fost un agitator, ci un om al argumentului, al legii și al echilibrului.
Între 1898 și 1915, a fost avocat al Mitropoliei Române Unite din Blaj, una dintre cele mai importante instituții ale românilor ardeleni. În paralel, a intrat în politică și a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde a reprezentat interesele românilor într-un sistem care i-a marginalizat constant.
Momentul de vârf al carierei sale istorice a venit în 1918, când jucat un rol esențial în prăbușirea administrației maghiare din Transilvania și în organizarea actului Unirii. A participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, iar ulterior a fost ales președinte al Consiliului Dirigent, guvernul provizoriu al Transilvaniei până la integrarea completă în România.
În acei ani, a demonstrat nu doar patriotism, ci și o mare capacitate administrativă. A refuzat abuzurile, a impus ordine și a cerut ca Unirea să fie construită pe baze democratice, nu pe entuziasm de moment.
După Unire, scena politică românească a devenit tot mai instabilă. În 1926, a contribuit decisiv la fuziunea dintre Partidul Național Român și Partidul Țărănesc, devenind președinte al noului Partid Național Țărănesc (PNȚ).
În 1928, a ajuns prim-ministru al României, în urma unei victorii electorale categorice, când PNȚ a obținut aproape 78% din voturi. Guvernarea sa a fost însă grav afectată de Marea Criză Economică, iar mai târziu, de revenirea pe tron a regelui Carol al II-lea, care a promovat un regim autoritar. A refuzat compromisurile cu regele și a preferat să demisioneze decât să accepte derapajele antidemocratice. Această alegere l-a costat politic, dar i-a consolidat reputația morală.
Între 1938 și 1944, România a traversat una dintre cele mai întunecate perioade din istoria sa: dictatura carlistă, regimul legionar și apoi dictatura militară a mareșalului Ion Antonescu. Maniu s-a opus ferm tuturor acestor forme de autoritarism, refuzând colaborarea cu oricare dintre ele. Deși a fost prudent și calculat, protestele sale au fost clare, mai ales în momentele dramatice ale pierderii teritoriilor. Pentru el, interesul național nu a putut fi niciodată separat de respectul față de lege și viața omului.
Totuși, a avut un rol important în pregătirea actului de la 23 august 1944, care a scos România din alianța cu Germania nazistă. Pentru o scurtă perioadă, părea că țara revenea pe drumul democratic. A devenit ministru fără portofoliu în guvernul Sănătescu, dar speranța i s-a stins rapid deoarece ocupația sovietică și instalarea guvernului comunist la 6 martie 1945 au schimbat radical destinul țării. Pentru comuniști, Iuliu Maniu a devenit principalul adversar: simbolul democrației, al occidentului și al rezistenței morale.
Ca urmare, în anul 1947, PNȚ a fost scos în afara legii, iar conducerea partidului a fost arestată.
Imagine din timpul procesului intentat liderilor PNȚ. Iuliu Maniu este primul din stânga.
Iuliu Maniu a fost judecat într-un proces de exterminare a elitelor acestei țări, condamnat la închisoare pe viață și trimis la Sighet, una dintre cele mai dure închisori politice din România. Acolo, bătrân, bolnav și izolat, a murit la 5 februarie 1953, fără mormânt cunoscut și fără cruce, dar cu o conștiință neatinsă. Regimul comunist a încercat să-l șteargă din istorie, dar nu a reușit.
Iuliu Maniu: Lagărele şi închisorile pot închide oameni şi-i ucide, dar nu pot închide şi nici ucide ideile care circulă oricâte piedici le-ai pune. Teroarea înspăimântă omul, dar nu sugrumă ideea, care biruie totdeauna când este sprijinită de lege, de libertate şi de morală. Ce înseamnă viaţa mea sau a aceea a 50 – 60.000 oameni sacrificaţi în felul acesta dacă este vorba ca prin jertfele vieţilor noastre să nască o Românie Mare, liberă şi neatârnată. Pe mine nu mă îngrozeşte nici lagărul, nici moartea şi am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României. (8 aprilie 1947)
A rămas un reper moral al României moderne. Nu a fost un politician perfect, dar a fost un om drept. Nu a câștigat toate luptele politice, dar nu a pierdut niciodată lupta cu sinele. În acea istorie marcată de compromisuri și trădări, el a rămas dovada că politica a putut fi și un act de caracter. Viața lui a fost, poate, cea mai clară definiție a patriotismului adevărat: a-ți iubi țara mai mult decât propria libertate, mai mult decât propria viață.
Vasile Petrovan
