„Ȋngerul din Ştiubei” – un eseu despre copilărie și nu numai…
Chiar acum stă lângă mine un ȋnger!
Potrivit de ȋnalt, subţire, uşor aplecat de spate, având carnea aproape transparentă.
Are ochii albastru de cobalt şi aripile albastru ceruleum. Hainele lui sunt lipite de carnea lui translucidă. De fapt hainele lui sunt pielea lui şi prin ele circulă sevă de crin.
Materia imaginarului a creat acest ȋnger.
Acum s-a făcut om viu şi umblă după mine: pe stradă, ȋn dormitor, la servici, peste tot.
Ȋl simţi şi ȋl vezi parţial dar ȋţi scapa mereu imaginea lui ȋntreagă, concretă, materială. Ȋl ȋntrezăreşti după cum bate lumina şi după cum ȋl poate vedea ochiul tău.
Ȋngerul meu nu vorbeşte. Atunci când ȋl priveşti sau ȋi vorbeşti, ochii lui te fac să ȋnţelegi ce spune. Faţa lui este tristă şi zâmbitoare ȋn acelaşi timp. E o faţă de copil de zeu sau de extraterestru, necoaptă, nevindecată de lumea asta. Uneori privind spre cer, ochii lui se fac atât de albaştri ȋncât ȋi colorează tot corpul ca o boare, ca o acuarelă. Mai ales dimineaţa, la răsărit, culoarea ochilor lui contaminează cerul ȋnecându-l cu cerneala lor azurie. Mâinile lui sunt uneori verzi, translucide, iar când se mişcă lasă dâre fine prin aer, un fel de siaj grafic ameţitor.
Nu e nici bucuros nici supărat. E legat de mine prin cine ştie ce farmece sau necunoscute energii care nu seamănă deloc cu motivele care-i leagă pe oameni.
E foarte atrăgător fără să fie foarte frumos. E altfel decât frumuseţea şi bunătatea. Distant şi aproape; aproape şi departe…
Uneori văd prin el ca printr-o fereastră. Un alt cer e ȋn spatele lui, dincolo de el. Ȋmi scot capul pe fereastră ȋn lumea de dincolo de noi care are o lumină ce vine de peste tot şi e ca o privire şi o mângâiere blândă. Dincolo de fereastră nu e timp ci doar o ȋncremenire de iubire perpetuă. Un vis ȋncremenit ȋntr-o uriaşă floare de măr.
Acolo, de unde vine ȋngerul, oamenii ȋngeri iubesc o singură dată. Ȋnfloresc precum crinii. Corpul şi sufletul se fac atât de frumoase ȋncât se pot asemăna cu lumina. Ȋnfloresc pentru o singură clipă de iubire, de dragoste carnală, apoi se ofilesc şi mor. Ȋnsă intensitatea acelei clipe face cât toată energia universului. Este un fulger ce absoarbe cerul ȋntreg, iar cei care s-au unit sunt ȋn acel moment centrul tuturor lumilor şi al timpurilor. Sacralitatea acestui moment transfigurează creaţia şi ȋnvinge moartea.
L-am văzut noaptea cu mine culcat lângă visul meu. Când stă lângă mine mă simt plutind ȋntr-o livadă de pomi ȋnfloriţi. Atracţia lui mă face uneori să mă ruşinez de mine. Când zâmbeşte, ȋn camera mea se face vară dintr-o dată şi totul e verde şi mătăsos. Mă cuprinde de după umeri şi mă face să uit, să mă scufund la rădăcina timpului.
Cei care-l pot vedea, cred că e ucenicul meu. Pare că e un abur mineralizat. Ochii lui spun că mă va ȋnsoţi, chiar şi când trupul meu va fi ţărână. Ar putea atunci să-mi ȋmprumute trupul lui de abur, de sticlă fluidă, vâscoasă. Trupul lui tânăr şi bătrân ȋn acelaşi timp. Un fel de Akhenaton, un fel de zeu. Cei care ȋmi văd ȋngerul ȋl cred o invenţie digitală, un fel de hologramă. Nimeni nu crede că e un ȋnger real, creat de imaginaţia mea reală, născut din ea, materializat.O fiinţă al cărui suflet sunt, aşa cum el este sufletul meu.
Prima dată l-am văzut prin anii ’85, ȋn atelierul din Centrul Vechi al oraşului. Plutea peste podelele atelierului ȋntr-o lumină difuză ȋn care razele de lumină făceau vizibil praful ce se ridica de pe podelele roase şi silueta unui adolescent ȋmbrăcat cu haine elegante cu papion, moda anilor ’20, o siluetă fragilă plutind incert şi dizolvându-se ȋn aer. Atunci nu i-am dat importanţă, gândindu-mă că poate a fost un vis ȋn stare de trezie, ȋnsă Corina care venea aproape zilnic la ore de desen, l-a zărit şi ea şi chiar l-a desenat. Am ȋntrebat ce-i cu ȋngerul acela de pe planşetă şi mi-a spus cu teamă că a văzut un copil plutind ȋn atelier.
I-am simţit apoi mai mulţi ani prezenţa ȋn atelier. Când am modelat chipul lui Pintea l-am auzit foşnind ȋn snopul de in uscat ce stătea ȋntr-un ştiubei de albine pe cuptorul de ceramică ȋn colţul atelierului. Acolo se ascundea: ȋn ştiubeiul cu in.
Din acel ştiubei de scânduri vechi, făcut de bunicul din Laz, am făcut mai târziu o lucrare de sculptură, un fel de “ready made”. Am bătut pe ştiubei, ȋn cuie vechi, un Crist de tablă pictată, ruginită, adus de cineva de la o cruce care se dărâmase şi fusese ȋnlocuită. Apoi, neliniştile cu ȋngerul care locuia acolo, m-au făcut să dăruiesc ştiubeiul transformat ȋn lucrare postmodernistă mănăstirii Rohia unde se află şi acum, expus ȋn Biblioteca de acolo.
Vine de pe planeta imaginarului, e un extramental, extra senzorial, ceva ȋn afara obişnuitului, terestrului. Apoi a crescut şi el. Acum e mare, fără vârstă şi umblă cu mine, mă ȋnsoţeşte, mă urmăreşte, mă apără, mă domină!
Este seducător, misterios, are un miros nemaisimţit, ceva ȋntre tămâie şi iasomie, ȋntre busuioc şi ceară, ȋntre scoarţă de nuc şi petale de trandafir, adică are toate mirosurile grădinii mele din Ocoliş. Ȋşi schimbă mirosul, forma, culoarea şi lumina după starea mea şi după toanele lui.
Acum sunt convins că e real, că “realul” e fiinţa lui şi nu altceva. Ceara şi roua de pe obrazul lui mă face fericit. Uneori locuieşte ȋn flori, acum, cred, ȋn bonsaiul de pe pervaz. Cu el mă simt vinovat că ȋmbătrânesc. Toată slăbiciunea din mine s-a ȋntrupat ȋn aşa frumuseţe: ceva ȋntre iubire pentru opusul tău şi iubire pentru tine sau pentru ce-i mai abstract ȋn om.
Şi multe altele aş vrea să vă mai povestesc ȋnsă chiar acum ȋmi face semn cu privirea lui siderală, să adorm ȋn umbra capului meu şi să tac, căci un sunet nemaipomenit de armonios ȋncepe să se audă tot mai tare, coborând din cer.
Dr. Ioan MARCHIȘ
7 oct 2021
Ocoliş
Citește și
Ioan Marchiș despre „Virtuțile sculpturale ale lemnului”
