De la începuturi oamenii au fost ființări condiționate de tot ce există în jurul lor. Omul intră în contact permanent cu lucrurile, cu lumea în general și toate acestea se transformă în condiții ale subordonării lor. Omul ajunge la un moment dat să fie vătaful condițiilor și determinațiilor lui de existență. El supune lucrurile, dar și este dominat de ele. Existența lucrurilor din natură ajunge să ne umple viața pe Pământ, iar acest avânt perpetuu al complementarității între om și lucruri îl determină pe om să fie stăpânul naturalului. Cu voia lui, ca o necesitate. Iar atunci când ființa lui se împotmolește în condiționare, recurge la ceva extrem de controversat pentru mulți oameni. Este vorba de artificial, de butaforie. Orice atinge omul în Lume se transformă brusc în contrafăcut, adică ceea ce are nevoie omul și se găsește în cantități mici sau greu de procurat din natură. Orice intră într-un fel în lumea omului devine instantaneu parte a condiției umane, parte a unui univers în care omul tronează. (Dar oare cu Arta este același lucru? Adică, Arta face parte din artificial? Bună întrebare. Hai să vedem: tot ce a create și crează Natura nu este artificial, pentru simplu motiv că omul nu a intervenit în dialectica ei. Apoi: dacă natura a zămislit – mă feresc să folosesc cuvântul „creat” pentru simplul motiv ușor de argumentat ca natura face, construiește, naște, înfiripă lucrurile, ființările – fără aportul conștiinței, adică dintr-un haos genial. Ori Arta este pur și simplu creație. Operă de Artă nu se crează fără conștiință. Cineva cârcotaș ar spune:
– Bine, bine… dar atunci dadaismul? Prefer să nu…
– Dar un Jackson Pollock? Hm… aici lucrurile cred că stau cam așa: chiar dacă la prima vedere picturile lui vin de undeva din inconștient, din gestual sau instinctiv, el vrea cu orice preț să debaraseze emoția artistică de o posibilă metaforă. Dar această intenție a pictorului se poate înfăptui numai cu ajutorul conștiinței. Așadar Arta nu poate fi dăcât artificială). Dar atunci, acest artificial nu are o conotație peiorativă. Este… sau poate însemnă rațiunea noastră de a fi în mundan. Acest artificial are o putere fantastică asupra existenței omului și este asimilat cu o forță centrifugă care până la urmă condiționează tot ce face omul. Deci omul nu poate fi liber, decât ideatic. Jocul ăsta, balansul ăsta între „om liber” și „om condiționat” este o idee care este greu de gestionat chiar dacă existențialiștii ne spunea că „omul este condamnat la libertate”. Repet: faptul că noi existăm, implică o existență care ne condiționează. Și această condiționare este din două direcții: din direcția lucrurilor și din direcția ideilor. Și încet, încet ajungem la un adevăr care Hannah Arendt îl rostește: „Condiția umană nu este totuna cu natura umană”. Aș încerca să meditez puțin asupra celor două direcții ale umanului… apelând desigur la (prea mult invocatul adagiu) din tabloul lui Paul Gaugain… care trebuie să o spun, duce în derizoriu esența chestiunii. Dacă le luăm ca și chestionări care așteaptă o soluție, caracteristicile omului se pot confunda cu natura omului și care ne împing spre anumite trăsături ale omului-ca-om. Dar aici în acest punct, perspectiva unui răspuns ce ar putea veni din orizontul științific, filozofic, religios, etic, parcă par să scape din colimator tocmai esențialul. Și parcă îmi pare rău ce am zis, pentru că de exemplu direcția filozofică, este sau poate constitui o abordare care își asumă tocmai faptul de a surprinde această natura a omului. Punctul de vedere filozofic reprezintă în cele mai multe cazuri, punctul de vedere reducționist. Universalul în filozofie „aplatizează” în mod extraordinar de fecund individualul și particularul.
Rațiunea taie în carne vie. Nu pentru că vrea, ci pentru că uneori nu o putem condamna și pune la colț. Au pus-o prea mulți la colț și de multe ori fără argumente care să convingă. Dar dacă analizezi mai în profunzime și știința și religia ele duc oarecum într-un singur azimut al ideilor. Lucrurile și ideile despre lucruri nu pot fi decât așa și nu altcumva. Iar adevărul lor este adecvarea dintre lucru și idee. Ceva este așa și nu altcumva pentru simplul fapt că dacă nu ar fi așa, tot eșafodajul gândirii și construcției conceptului s-ar destrăma. Omul de exemplu este așa cum este pentru că s-a ajuns la conceptul de om prin devenirea lui, prin felul lui de a fi, de a vedea lumea, prin fătul că a zburdat dezinvolt în Cultură și Artă. Iar civilizația a fost doar rezultatul emancipării lui ca făuritor și consumator de artă și cultură.
Dacă lucrurile nu ar sta așa, el ar claca în propria intimitate. Punct. Fiecare are punctele lui tari și astfel se ajunge la o limitare a complexității profilului uman.
Fiecare orizont reprezintă unul dogmatic, cu reguli extrem de rigide. Și știința și religia. Pe de altă parte unii cred că filozofii – cel puțin – trebuie să fie cei care dețin considerațiile cele mai relevante și sunt de asemenea cei care pot să răspundă fără cusur la veșnică și obositoarea întrebare: „Ce este omul? ” Ori filozofia, oricât ar putea fi de rațională și cu posibilitatea să se situeze între zenit și nadir, are marea calitate să pună problemele la locul lor și să pună întrebările cele mai elocvente… și mai puțin să dea în permanență soluția sau soluțiile pe care le invocă dintotdeauna oamenii. Iar ideea de „natura umană” ar trebui să plece și să fie deci premisa a faptului că omul în esența lui are într-adevăr o „natura umană”. Acest lucru este foarte important pentru un filozof, pentru capacitatea construcției unei metafizici adecvate care să surprindă trăsăturile esențiale care definesc ființă umană. Acest: „Ce este omul? ” care poate constitui nu numai o idee, ci și un proiect, devine, adică se transformă în spațiul filozofilor: „prin ce se definește omul? ” ce face ca dintr-o ființă, ea să ajungă la o ființă umană. Un alt tip de filozofi au plecat de la ideea că nu există o natură umană dată, adică prestabilită sau „confecționată” de cineva sau ceva. Cu alte cuvinte, nu există un fel de a fi propriu omului, ci omul se construiește pe sine și astfel el reușește să definească propria natură umană. Și întrebarea fatidică: „ce este omul? ” se metamorfozează în alt soi de punere: „cum se poate întemeia omul? ” sau „cum se poate constitui omul? ” sau „cum poate deveni cineva uman? „. Și aici iarăși ajungem la interiorul omului. Acest interior reprezintă „ideea de om”. De ce? Pentru că noi dacă ajungem să decantăm în interior tot ce reprezintă exterioritatea noastră, atunci noi deja am rezolvat o problemă a omenescului: am reușit să clădim o arhitectură a eului nostru. Asta este de bună seamă, acea apropriere de care ne vorbesc filozofii. Gândiți-vă că am reușit să metabolizăm ceea ce vine din exteriorul nostru. Păi atunci înseamnă că noi reușim să ajungem la o armonie de invidiat. Pentru că noi am putea rezolva cel puțin două probleme: prima ar fi problema psihologică și a doua cea gnoseologică.
Problema psihologică din perspectiva ideii de normalitate a percepției noastre se referă la faptul că eu am capacitatea să mă văd în oglindă ori de câte ori „comit” un păcat legat de felul meu de a fi. Și dacă eu nu acționez, vine „moralistul șef” sau „moralistul de serviciu” și mă apostrofează:
– Mai fecior, tu chiar nu îți dai seama că nu calci pe un drum bun? Ar trebui să îți revizuiești ideea de echilibru și armonie.
– Dar cucernice, eu mă consider „perfect” din toate punctele de vedere.
– Asta o spui numai tu! Ar trebui să faci ceva… care să te pună pe o traiectorie bună, adică adecvată.
– Dar ce să fac?
– Păi este extrem de simplu: în primul rând trebuie să te debarasezi de tot balastul din tine. Adică este o eliberare de natura axiologicala și psihică.
– Cucernice, la ce să renunț din tot eul meu?
– Nu trebuie să renunți decât la ideile preconcepute, la resentimente, frustrări, refulări, idiosincrazii, orgolii și grandomanii șamd. Dar dacă ne întoarcem la Hannah Arendt, de la care am plecat, ea pune acest subiect într-o „deslușire” augustiniană. Augustin nu crede într-o rezolvare a acestei definiri nici dpdv psihologic, nici din perspectiva filozofică. El face distincția între „cine sunt eu? ” și „ce sunt eu? ” Prima întrebare și-o pune pentru el, iar a doua o adresează lui Dumnezeu. Deci Augustin pune întrebarea „ce sunt eu? ” din perspectiva teologică, adică din perspectiva naturii lui Dumnezeu, care aduce în prim plan divinul din om. Hannah Arendt ne spune că: „nimic nu ne îndreptățește să presupunem că omul are o natură ori o esență în același sens în care celelalte lucruri o au”. Și mai departe ne deschide perspectiva că astfel „doar un zeu ar putea cunoaște și defini natura noastră, iar o primă condiție pentru asta ar fi ca zeul să poată vorbi despre un „cine” ca și cum ar fi un „ce”. Dar Hannah Arendt nu se lăsă influențată de izul aporetic al punerii și merge mai departe pe calea inițiată de Augustin, adică calea divină, dar ea spune, „anume divinitatea filozofilor” care începe cu Platon.
Conceptele filozofice ale divinului nu înseamnă că omul, filozoful ar avea capacități supraomenești, (Hannah Arendt spune și că: „nu aducem argument pentru inexistența lui Dumnezeu. Însă încercările de a defini natura umană ne duc atât de ușor spre o idee care ne frapează evident, ca fiind supraumană și pe care o putem identifica drept divinul, ne poate face să ne îndoim chiar de conceptul de natură umană”). Arendt vrea să ne convingă că viața de zi cu zi a omului, cotidianitatea lui, mundan itatea, pluralitatea, finitudinea lui șamd nu pot să zugrăvească un tablou credibil, adică un răspuns la întrebarea „cine suntem” pentru că nu se poate trage o concluzie fără o condiționare absolută. Așadar: „condiția umană” își trage oarecum rădăcinile din „natura umană” la care intervine și un supranatural care poate fi înțeles și ca ceva empiric sau pasional, ca la David Hume. Dar dacă ne aplecăm altcumva spre ideea de „condiție umană” cei mai mulți consideră că acest subiect trebuie abordat din unghiul de vedere al aspirațiilor omului și din dorința omului de a se îndrepta într-o anumită direcție. Deci „condiția umană” reprezintă după unii gânditori un construct al omului care este îndreptat spre el însuși. Acest construct vizează în cel mai înalt punct axiologic, ființa sa ca un proces de desăvârșire. Voi continua.
Marcel Mureșan
Citește și
Frumusețea Ideii (foileton 1)
