Îmi vine greu să vorbesc despre mine cu ideile mele, mai ales atunci când te prezinți ca la expoziție unui public care de multe ori este… „interesant” (dar și interesat) și vrea un anumit fapt, un anumit lucru, care poate tu nu i-l poți oferi.
Dar ideile nu sunt ale mele sau ale tale, ele sunt ale tuturor și vin de undeva, de unde mintea noastră le-a „dospit”. Iar oamenii în majoritatea lor vor adevărul lor… să le livrezi adevărul lor. Cel care îl știu, cel care este confortabil sau metabolizat deja în forul interior. Sau poate acela la care se ajunge ușor, direct, fără mare efort.
Și totuși faci acest lucru pentru că ai convingerea că oarecum merită să spui în fața oamenilor „lucruri” care pot reține atenția. Dar nu este numai asta. Este și acel patos, care unii dintre noi îl au și care într-o formă sau alta vor să îl dea, să îl dăruiască pentru a simți mai aproape ideile și manifestările omului. Pateticul vine și din dorința de a veni în contact cu insolitul ideii. Ideea incită, este vie și de multe ori este o fată frumoasă demnă de admirație. Există oameni care se pot entuziasma de orice. Se pot entuziasma de un tablou în care de exemplu un peisaj te poate purta într-o lume fabuloasă a măreției vieții, a dorinței de unire cu natura. Și aici îmi vine în minte peisajele extraordinare ale lui Claude Lorrain. Dar și Corot. Când eram tânăr îl adoram pe Corot și pe Delacroix (dar asta este altceva). Viața curată, pastorală, parcă este împinsă cu sau fără voia ei într-o țesătură a melancoliei unde visarea te împresoară și poți cu puțin efort al imaginației să contempli îndelung ceea ce te unește cu natura. Dar natura asta cu puterea ei de seducție face din noi sclavii acestui pământ, face ca bucuria vieții să treacă la o admirație dătătoare de sensuri. Pământul este casa și obârșia noastră, este locul unde viața asta vine spre noi și totodată ne face să ne împăcăm cu ordinea lucrurilor. Toate descoperirile științifice, tehnologice nu au reușit să elimine parțial din noi dragostea noastră pentru viață, pentru viața asta pe Pământ. Știința, dar mai ales tehnologia ne-a pedepsit de multe ori, smulgându-ne fiorul puternic al plenitudinii și dorința de unire permanentă cu natura. Dar natură a fost conceptualizată (poate) prima dată de Heraclit, care ne-a înfățișat-o într-o permanentă mișcare și transformare. Era vorba în lucrarea lui „Despre Natură” de ideea de curgere permanentă și de faptul că nimic nu rămâne durabil. Nici natura, nici viața. Viața simplă dar impregnată de sens, viața în care te poți uita senin în zare și auzi păsărelele și vuietul câmpului ca în „Animals” de Pink Floyd. Iar viața asta nu este … completă sau îndestulată dacă noi nu vorbim despre ea la modul admirativ. Deci trebuie mirare și iubire, ca să poată satura omenescul din noi. Dacă noi nu avem acel patos al afirmării ei și acea doxologie a măririi, a splendorii ideii de viață, totul poate păli și se poate pierde printre lucrurile banale. De ce îl admir pe Ortega Y Gasset? Pentru că acea „plonjare” în vitalism îmi atinge coardele sensibile și mă îndeamnă să mă dedic vieții, să caut patetismul ori de câte ori pământul naște viață și viața naște gândire, naște idei.
Acest Pământ este viața noastră, este ceea ce constituie esența noastră, a condiției noastre. Tot ce este înafara Pământului, a naturii este cumva… artificial, ceva care nu se mișcă, nu respira cu omul. Omenescul din această lume a Pământului nu duce implicit la ideile unora… cum că omul s-a îndepărtat de zei, de ceruri, de Dumnezeul care fiecare îl are și îl imaginează. Omul caută asiduu, caută ceva de care nu este convins și caută în puzderia de mirări și nedumeriri ca să îi fie satisfăcută o înțelegere a întregului. Da, omul nu se mulțumește cu partea, cu părțile… el vrea să cunoască și să poată acapara întregul, adică suma părților ca un Tot. Și chiar dacă cu multe și inumane eforturi ar tinde spre deplinătate, cred că și-ar da seama într-un final că sunt zone ale gândirii unde nu se pot tranșa ideile. Cred că ideile au un soi de minus, adică un soi de dezavantaj care vine (poate) dintr-un fel de „atavism” al dialecticii lor. Adică acea asemănare totală cu orice transformare a ideilor, de orice factură, simplu și complex cu etalonul ideii. Nu toate ideile sunt făcute pentru totdeauna, adică nu toate au acea eternitate de care se folosesc tezele, dogmele, dar toate ideile se rostogolesc spre un punct al convergenței. Știința sau teologia nu pot reuși să stopeze un efect care se întoarce tot timpul împotriva lor. Este vorba de acea umilință continuă a omului pentru că nu poate exprima ceea ce gândește, fără să comită o impietate asupra ideii.
Adică este vorba de ceea ce grecii rosteau de la tribună sau în plină agora: ideea, adevărul ideii dacă vreți… se manifestă, se devoalează în tine, în mintea ta prin gândire. Iar prin „extragerea” ideii din gândire se pierde o parte din adevărul ideii sau se denaturează într-o măsură mai mare sau mai mică. Da! Grecii erau convinși că prin vorbire și apoi mai târziu prin scris, ceea ce ai gândit în mintea ta… o parte se pierde. Ideea în puritatea ei se găsește doar în gândire. Acolo își găsește microclimatul unde nu se alterează. Și vreau să mă aplec la ideea-ca-idee. Am încercat de prea multe ori să văd ideea, ideile dintr-o perspectivă … idealistă, dacă pot să spun așa. Este o deformație motivată de universalitatea ideii. Și pentru a încerca o incursiune în acest univers am recurs la cartea „Condiția Umană” a Hannei Arendt. O citisem acum câțiva ani și mi-am dat seama că reprezintă un spectacol al gândirii, unde în prim plan se punea ideea, ideea ca forță mortice a deslușirii. Iar autoarea reușește să ne pună în legătură cu ceva fundamental, care dincolo de o teză integratoare reprezintă un proiect al gândirii care duce lumea spre punctul de plecare al conceptului. Deci ea poate defini un început de oglidire, de reprezentare a realității omului și a lumii. Condiția noastră reprezintă nu doar condiția de început a lumii, adică viața, ceea ce i-a fost dat omului, ci întreg drumul spre conceptul de Om. Dar eu sunt om, tu ești om și toți suntem oameni. Avem totuși fiecare conceptul propriu. Adevărul meu este unul distinct. Și al tău de altfel. Sunt ca tine, dar și sunt diferit de tine. Ideile mele despre lume, om, univers șamd sunt acestea, pentru că eu am trecut în viață printr-un anumit proces de devenire, ca și tine la rândul tău. Mă uit la tine și dacă am curajul să mă oglindec în tine, mă pot vedea în toată amploarea mea. Îmi văd hibele… dar îmi văd și calitățile. Dacă îmi văd hibele, viciile sunt într-adevăr salvat. Pascal avea dreptate când spunea: „măreția omului vine și din faptul că se știe nenorocit”. Asta este o măreție a noastră… că ne putem vedea hibele și le putem corecta. Propria ticăloșie sau orgoliul nebun nu se pot vedea numai de umanitatea din noi. Dar ce bine este, ce confortabil este să îți poți vedea calitățile. Cineva din mine îmi spune că este bine, mai confortabil să îmi văd calitățile… și altcineva din mine îmi spune că este mai indicat să îmi pot vedea punctele slabe, adică cele care mă trag în jos. Uau… m-am încurcat.
Dar, hai să vedem cum ar putea sta în picioare această chestiune? Cum stă treaba asta de fapt? În primul rând, eu sunt așa cum sunt pentru că am personalitatea mea, (absolut) proprie, deci unică. Dar iarăși gândirea asta critică nu îmi dă pace… și întreb: eu am chiar personalitatea mea? Sau am ceva împrumutat de la alții? Oare, eu chiar am ceea ce îmi este mie propriu, adică am doar caracteristicile mele? Eu mă pot distinge ca individualitate conștientă și liberă? Pot eu (și desigur oricare dintre noi) să afirm că nu am copiat sau nu am „furat” caracteristici de la alții? Dar nu numai caracteristici, ci și simple gesturi, priviri, ticuri verbale care dau bine și mă pot (ne pot) face mai interesanți în ochii celorlalți. Sau folosirea neologismelor: ne fac mai docți sau mai inteligenți în fața oamenilor? Cunoșteam un amic, care în fiecare zi învăța câteva neologisme. Le memora și apoi se chinuia să găsească prilejul pentru a le putea folosi. Totul era forțat… era nearticulat, dezagreabil. Ce vroia să dovedească? Nu avea idei, nu putea să închege idei, dar în schimb avea o tonă de neologisme învățate cu sârguință din dicționar. Apoi citatele, aforismele: am dat până acum câteva citate. Aforismele sunt bune, sunt fecunde pentru că sunt gânditori în lume care reușesc să fie extrem de plastici și să redea esențialitatea în câteva cuvinte.
Dar abuzul de citate, parcă produce o indispoziție. Nu poți să exprimi idei numai din citate. Cineva întreba: „oare cum ar arăta o carte construită numai din citate? ” Adică din ideile altora. Atunci tu… unde te situezi? Oare care este „propriul” meu? Oare eu am „propriul” meu? Oamenii sunt condiționați în viață. Iar o parte din condiționare vine și din faptul că viața multora dintre noi este o viață ce decurge în haos, viață amorfă, fără perspective, cu multe limite. Haosul din capul nostru vine și din faptul că nu înțelegem ideile. Ideea are rolul de a crea armonia și echilibrul. Dar numai atât? Firește că nu! Ideile ne pot potența viața prin deschiderea la care suntem expuși. Și când putem vedea viața în toate cotloanele ei, înseamnă că ne putem situa în noi, în interiorul nostru pentru a-l putea gestiona. Dar ideea poate și ritma realitatea în care ne mișcăm. Adică viața noastră poate căpăta o calitate ascunsă: ne poate îndepărta de toate prostiile din capul nostru care ne trag înapoi permanent. Pentru că a vedea ideile ca o sursă de descumpănire sau ca un principiu al funcției negației este până la urmă o înfundare în zona psihologicului. Poate că acest cuvânt „eidos”, adică idee să aibă capacitatea să ne dea formă și conținut lucrurilor, să le dea o amplitudine și amploare enormă care se transpune într-o stare generică a minții noastre? Dar ideea ne poate îndruma spre o posibilă rezolvare a unei părți din realitatea în care ne situăm. Pentru că ideea, adică mai bine zis conceptul de idee este imuabil. Ideea înmagazinează ceea ce poate rezolva o punere sau alta, dar o idee particulară se poate schimba sau recalibra în timp după alte soiuri de abordări. Nu poți trăi înafara ideilor, pentru că până la urmă ideile ne disciplinează ignoranța, prostia, incultura și toate negativitațile noastre. Omul are nevoie de o perspectiva a sa. El nu poate înfrunta necunoscutul doar în spectrul aproximativului. Nu putem fi totdeauna suspendați între cer și pământ și să nu putem atinge măcar cu vârful degetelor o evidență care să ne motiveze. Să zicem că omul se naște în libertate. Și totuși are fără să vrea vocația complicării lucrurilor. Asta pe de-o parte. Dar pe de altă parte lenea, comoditatea din el îl azvârle în mijlocul turmei la un moment dat. Turma este locul ideal unde nu îți bați capul cu tine și cu ceilalți. Trăiești pur și simplu. Nu ai situații deosebite, diferite, la limită, te miști cum se mișcă turma. Când iei viața în piept ești liber, dar asta presupune să fi responsabil de ceea ce faci. Chiar dacă îți consolidezi o idee, aceea idee trebuie să fie compatibilă cu alte idei care fac parte dintr-un angrenaj mai amplu. Să nu poată fi combătută și să nu te contrazici chiar tu. Cineva zicea că ideile nasc numai necaz pentru că te solicită în fața celorlalți și de fiecare dată parcă trebuie să dai un minim examen.
Mă opresc aici deocamdată.
Marcel Mureșan
Citește și
Rânduiala Transcendenței (foileton 3)
