Unele dezamăgiri trec odată cu omul, altele se întorc peste ani întregi din viața ta și le schimbă sensul. Afli ceva într-o zi obișnuită, poate chiar într-o propoziție spusă de altcineva, și din acel moment trecutul începe să arate diferit. Omul este același. Fotografiile sunt aceleași. Ai stat la aceeași masă, ai râs, ai muncit împreună, l-ai ajutat când i-a fost greu, poate l-ai primit în casa ta, poate ai avut încredere în el într-un moment important al vieții tale. Doar că acum știi ceva ce atunci nu știai.
Și mintea începe să refacă filmul. „Atunci ce a fost?” „A fost sincer?” „M-a apreciat vreodată?” „De când era așa?” „Cum de n-am văzut?”. Ultima întrebare doare uneori mai mult decât toate celelalte, pentru că dezamăgirea față de celălalt începe să se amestece cu îndoiala față de propria judecată. Ajungi să te întrebi cum ai putut să stai atât de aproape de cineva și să nu vezi. Dar cât de bine cunoaștem, de fapt, un om?
Putem cunoaște un om douăzeci de ani fără să-l fi văzut vreodată într-o situație în care interesul lui intră serios în conflict cu al nostru. Îi cunoaștem generozitatea cât timp are suficient, loialitatea cât timp loialitatea costă puțin, bunătatea cât timp nu se simte amenințat, admirația cât timp succesul nostru rămâne confortabil pentru el. Apoi viața schimbă distribuția rolurilor. Tu reușești. El pierde. Tu spui „nu”. El are ceva de câștigat. Apare competiția. Banii. Statutul. Frica. Invidia. O oportunitate. O alegere în care binele lui și binele tău nu mai merg în aceeași direcție. Și vezi un om pe care, într-un anumit sens, nu îl mai văzuseși până atunci.
Aici apare tentația cuvântului „mască”. Și uneori chiar despre asta este vorba. Oamenii pot minți, manipula, folosi relații, spune un lucru în fața ta și altul după ce ai plecat, cere loialitate pe care ei înșiși nu o oferă. Ar fi naiv să transformăm orice comportament uman într-o poveste inocentă despre răni și mecanisme de apărare. Dar lucrurile devin mai interesante și mai incomode când masca nu a fost construită în întregime conștient.
Un om poate să se creadă sincer până când adevărul îl costă. Poate să se creadă loial până când apare ceva mai avantajos. Poate să se considere generos până când altcineva primește mai mult. Poate să fie convins că se bucură pentru succesul tău până când succesul tău îi atinge propria nesiguranță. Poate vorbi ani despre principii pe care viața încă nu i-a cerut să le plătească. Caracterul nu trăiește doar în ceea ce spunem despre noi. Trăiește și în ceea ce alegem atunci când alegerea are un preț.
De aceea, uneori nici omul din fața noastră nu știa tot ce urma să descoperim despre el. Psihologia ultimilor ani a adus în spațiul public o idee importantă: relațiile actuale sunt influențate de istoria noastră. Atașamentul, experiențele timpurii, respingerea, abandonul, modelele familiale pot influența felul în care interpretăm apropierea, conflictul și pericolul relațional. Doar că această explicație a devenit uneori atât de populară încât riscăm să psihologizăm până și realitatea. Nu orice neîncredere este o „rană de abandon”. Nu orice suspiciune este proiecție. Nu orice rezervă față de un om vine din relația cu mama sau cu tata. Uneori cineva chiar te-a mințit. Uneori ai aflat că omul care îți zâmbea te vorbea cu totul altfel în absența ta. Uneori cineva a primit ani întregi ajutorul tău și, când rolurile s-au inversat, a devenit brusc foarte ocupat. Uneori cineva te-a încurajat cât timp reușita ta părea suficient de departe și s-a schimbat când ai început să reușești cu adevărat. Uneori ai păstrat confidențele cuiva care le-a transformat pe ale tale în subiect de discuție. Uneori ai descoperit că regulile morale pe care ți le cerea ție aveau, pentru el, numeroase excepții. Iar dacă după asemenea experiențe devii mai atent, psihicul tău face și ceea ce a fost construit să facă: învață.
Problema începe în alt loc. În ziua în care „el a făcut asta” devine „oamenii fac asta”. În ziua în care „m-am înșelat în privința ei” devine „nu mai pot avea încredere în judecata mea”. Atunci un om începe să ocupe un spațiu mult mai mare în viața noastră decât merită. Dezamăgirea poate lua mai mult decât relația care s-a rupt. Poate lua disponibilitatea cu care intrăm în următoarea. Începem să căutăm dedesubturi în gesturi obișnuite, să citim interes în apropiere, să testăm oamenii, să păstrăm permanent o ieșire de siguranță și să numim toate acestea experiență. Uneori chiar este experiență. Alteori suntem doar foarte bine antrenați să anticipăm aceeași rană. Aici mi se pare că începe una dintre cele mai dificile forme de luciditate: să știi de ce sunt capabili oamenii fără să ajungi să crezi că știi dinainte de ce este capabil fiecare om.
Să lași timpul să îi arate în mai multe împrejurări. Când le merge bine și când pierd. Când ai ceva să le oferi și când nu mai ai. Când ești de acord cu ei și când îi contrazici. Când depinzi de ei și când nu mai depinzi. Când ai nevoie de ajutor. Când începi să ai succes. Când în cameră intră cineva mai important decât tine. Acolo se adună informația adevărată despre o relație: în consecvență, reciprocitate și comportamente repetate, mai mult decât în declarații spectaculoase despre iubire, prietenie, principii sau loialitate. Și tot acolo merită păstrată o diferență esențială: prudența nu este cinism. Poți deveni mai selectiv fără să devii rece. Poți acorda încrederea mai lent fără să suspectezi pe toată lumea. Poți pleca dintr-o relație fără să pleci, odată cu ea, din toate relațiile viitoare. Poți accepta că ai judecat greșit un om fără să concluzionezi că propria ta bună-credință a fost o prostie. Pentru că bună-credința și naivitatea nu sunt același lucru.
Naivitatea ignoră informația. Buna-credință îi oferă celuilalt șansa de a arăta cine este și își modifică poziția atunci când faptele cer asta. Iar după anumite dezamăgiri, încrederea probabil nici nu mai trebuie să arate ca înainte. Poate deveni mai lentă, mai atentă, mai puțin impresionată de vorbe și mai interesată de consecvență.
Poate că tocmai asta rămâne valoros după ce iluzia cade: capacitatea de a vedea mai mult fără să iubești mai puțin oamenii care merită. Pentru că vor exista și ceilalți. Oameni care vor vorbi despre tine la fel după ce ai ieșit din cameră. Oameni care se vor bucura când îți merge bine, chiar dacă lor le merge prost. Oameni care îți vor spune adevărul când le-ar fi mai convenabil să mintă. Oameni care vor păstra ceva ce le-ai încredințat chiar și după ce relația dintre voi s-a terminat. Oameni care vor avea ocazia să profite și vor alege să nu o facă. Oameni pe care îi vei cunoaște într-un moment greu și care, în loc să devină mai mici, vor deveni mai frumoși în ochii tăi. Ar fi păcat ca ei să întâlnească într-o zi zidurile construite de cineva pe care nici măcar nu îl cunosc. Poate partea cea mai grea după o dezamăgire este tocmai aceasta: să lași responsabilitatea acolo unde îi este locul.
Omul acesta a făcut asta. Această relație a fost ceea ce a fost. Această experiență spune ceva despre el, ceva despre relația voastră și poate ceva despre lucrurile pe care tu le vei observa mai atent de acum înainte. Dar nu spune totul despre oameni. Altfel, omul care te-a dezamăgit primește o putere uriașă: să hotărască, prin ceea ce ți-a făcut el, cum îi vei privi de acum înainte pe oameni pe care încă nici nu i-ai întâlnit. Ai văzut de ce sunt capabili unii oameni. Viața este suficient de lungă încât să merite să rămâi acolo și pentru momentul în care vei vedea de ce sunt capabili ceilalți.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: Când emoțiile ating intensitatea maximă, uneori cea mai bună alegere este să îți oferi timp
