Dr. Tiberiu Alexa despre "Gheza Vida și Centrul Artistic Baia Mare – observaţii privind o reașezare în context"

2023 este an aniversar Gheza Vida. Pe 28 februarie aniversăm împlinirea a 110 ani de la nașterea marelui sculptor contemporan român, artist plastic referențial în devenirea istorică a Centrului Artistic Baia Mare. Pe 11 mai vom comemora 43 de ani de când artistul s-a mutat în Istorie, părăsind scena vieții lumești.

Ne-a lăsat moștenire o biografie cultural–artistică bogată și diversă, cu extensii intelectuale, civice și antropologice ample, cu accente (nu arare ori) polemice care conțin și dimensiuni (potențial) controversabile. Totodată, ne-a transmis – spre contemplare estetică, tezaurizare, investigare științifică și diseminare publică multidisciplinară – și un patrimoniu artistic de indisputabilă valoare națională și europeană. Privind retrospectiv la destinul acestui legat cultural Vida – a cărui gestionare cade, acum, pe umerii și în responsabilitatea unui prezent cu sensibilități atrofiate și cu putință de înțelegere perturbată – vedem că ambele sale sfere, moștenirea memorială și moștenirea patrimonială artistică (deopotrivă materiale și imateriale), se află înscrise în lente, sinuoase, dar efective procese de dezvoltare; sau, cu alte cuvinte, în câte un fel de «work in progress» cu… progresii anevoioase (ca să întrebuințez o expresie atât de dragă „intelighenței culturale” tinere și anglofile de azi !).

Avem de înregistrat un avans substanțial în contul treptatei configurări a moștenirii memoriale în coordonate de alcătuire, de organizare colecționistă sistematică și de „întemeiere” instituțională. Datorăm (aproape) totul familiei moștenitoare – fiica artistă Zoe Vida–Porumb dimpreună cu soțului ei, istoricul de artă academician profesor dr. Marius Porumb –, respectiv colaborării acestora cu autoritățile administrației locale băimărene și cu edilul șef ec. dr. Cătălin Cherecheș (colaborare nelipsită, din păcate, de asperități, conciliabule prelungite, amânări, dar care pare să se îndrepte, chiar în zilele acestea, înspre o binecuvenită finalizare fructuoasă):

o consistentă primă donație (cu lucrări de sculptură, obiecte memoriale și piese documentar–artistice) a fost oferită de către familie în anul 2013, și transmisă către Primăria Baia Mare (documentația juridică nefiind, încă, finalizată pe deplin);
din anul 2013 s-a deschis publicului Atelierul memorial Gheza Vida în spațiul Galeriei «Oliver Thurman» (din subordinea Primăriei Baia Mare), spațiu în care funcționarea unei expoziții memorial–artistice permanente și un număr de alte manifestări temporare și evnimente specifice (inclusiv sistematica participare la Noaptea Muzeelor) pregătesc dorita și necesara transformare instituțională acreditată – dintr-o colecție memorial–artistică într-un muzeu public memorial (sub patronajul Primăriei Baia Mare), sub coordonarea acad. prof. dr. Marius Porumb, prin râvna devotată a unui custode permanent (artist plastic Vera Vancea, începând din 2013, cu susținerea financiară asigurată, până acum, din resursele familiei Vida–Porumb prin intermediul Asociației Ars Transsilvaniae) și, firește, cu indispensabila implicare a administrației publice locale;
o altă donație, pregătită pentru evenimentul aniversar din 2-4 martie a.c., reunește un substanțial fond artistic, documentar și memorial în Expoziția Noua Donație Muzeului Memorial Gheza Vida.

Cât privește moștenirea patrimonială artisică și conscrierea/asumarea semnificațiilor ei în câmpurile interpretative științifice (antropo-culturale și istoriografice), avem de a face cu o problematică complexă, al cărei progres evolutiv constă – înainte de toate – în agregarea, adecvarea, extinderea și acomodarea la exigențele actuale, a unei masive acumulări de experiențe interpretative – analitice și de sinteză – care, iată, depășește hotarul a trei sferturi de veac de la intrarea creației lui Vida în circuitul public, odată cu debutul expozițional din 1937.

În urmă cu un deceniu, în împrejurările aniversării centenare a nașterii artistului, am fost onorat să contribui publicistic la volumul Gheza Vida. Centenar 1913-2013 cu un eseu [i] care propunea tocmai inventarierea stării receptării moștenirii Vida în circumstanțele timpului prezent. Întrucât cele constatate atunci își păstrează nealterate valabilitatea și actualitatea, îl ofer spre „revizitare” publicului larg din mediul virtual acum, la aniversarea celor 110 ani de la nașterea marelui sculptor contemporan, român și universal, Gheza Vida.

Dr. Tiberiu ALEXA

«Gheza Vida și Centrul Artistic Baia Mare – observaţii privind o reașezare în context

Aniversările, îndeobşte cele jubiliare, reprezintă cel mai adesea şi prilejuri de evaluări retrospective, de examinări, reexaminări ori actualizări ale statutului operei unui creator în tabla de valori consacrată. În peisajul culturii românești contemporane, asemenea prilejuri se confundă, din păcate, şi cu prea rarele – de nu cumva singularele – împrejurări ce stimulează readucerea în actualitate a creaţiilor unor personalităţi care, în condiţii de normalitate, s-ar cuveni să beneficieze de un interes constant, de regularitate, precum şi de „revizitări” periodice prin adecvarea demersurilor analitic şi interpretativ – atunci când este cazul – la schimbările de sensibilităţi şi de contextualizări nou apărute pe scena socio-culturală. Exemplu relevant printre (mai multe) altele, „Centenarul Vida 1913-2013” constituie însă şi un „caz” aparte[ii].

Comemorând un secol de la naşterea artistului, consemnând apoi 33 de ani de la trecerea sa în istorie, examinarea poziţionării operei lui Gheza Vida în contextul tablei de valori a artelor plastice româneşti contemporane ne relevă câteva constatări semnificative.

CE OBSERVĂM ÎN IERARHIA CANONICĂ ?

1.1. Că opera lui Vida beneficiază, pe mai departe, de autoritatea de consacrare aşa cum aceasta s-a configurat prin judecăţile de valoare ale criticii si istoriografiei de artă în deceniile 1950–1980. Cinci volume şi albume cu caracter monografic (unul în străinătate), prezentări în 6 lexicoane şi dicţionare (trei în străinătate), studii de caz, analize şi consemnări în 29 de volume de autor şi colective de autori (patru în străinătate), 45 de articole proprii publicate în presa scrisă, aproape 300 de articole şi studii ce i s-au consacrat în presa scrisă din România, Germania, Ungaria, Suedia, Iugoslavia, Franţa, Spania etc., reprezintă fundamentul bibliografic înregistrat (1934-1980)[iii] al coagulării unor evaluări care fixează creaţia lui Vida în topul valorilor canonice ale sculpturii româneşti contemporane.

1.2. Astfel, creaţiei sale i s-au identificat reperele de evoluţie, referinţele de identitate stilistică, sferele de inspiraţie, precum şi matricile de inserţie antropo-culturală. Interesant este faptul că pertinenţa şi durabilitatea – probate în timp – a analizelor şi judecăţilor de valoare care au sintetizat cazuistica caracterologică a operei lui Vida, au migrat foarte recent (după 2008, şi fără contraziceri sau „rescrieri”) dinspre paginile pe suport scris în mediul virtual electronic, dobândind prin acest instrument nu doar forţa de penetrare în geografii culturale distribuite la scară planetară, ci şi de un fel de transgresiune din sfera autorităţii/dreptului şi responsabilităţii „de autor”, în sfera bunurilor şi valorilor intelectuale „de domeniu public” reglementată juridic internaţional sub licenţa „Creative Commons” cu atribuire şi distribuire în condiţii identice[iv]. Menţionez, cu titlu de exemplificări referenţiale, două cazuri care, în esenţă, conţin caracteristicile cazuisticii caracterologice ale operei lui Vida enumerate, în sinteză, în cele ce urmează: «Wikipedia, enciclopedia liberă»[v] şi, respectiv, versiunea electronică a «Oxford Grove Art Dictionary»[vi].

1.2.1. Opera lui Vida gravitează în jurul a doua viziuni, oarecum divergente, dar neaşteptat de bine îmbinate în creaţia sa.

1.2.2. Cea dintâi, telurică, are rădăcina în energia primara, forţa brută, de început de Lume şi a fost pusă în lumină prin lucrări reprezentând munca omului simplu.

1.2.3. Ce-a de-a doua fascinaţie a lui Vida este mitologică, şi cuprinde elementele cele mai arhaice ale folclorului maramureşean, în mijlocul căruia a trăit şi a creat: „În sculptura în lemn, Gheza Vida este, alături de Brâncuşi şi Ladea, cel mai apropiat de linia tradiţiei populare, iar Dans oşenesc, cioplit dintr-un trunchi de copac de către Vida, este una din pilduitoarele înfăptuiri în acest material”. [vii]

1.2.4. Vida întreprinde constant un foarte rodnic efort de cercetare şi aducere la lumină a mitologiei populare, colorând-o cu o ţesătură simbolică [viii];

1.2.5. Admiraţia sa pentru ţăranii simpli – cu care dealtfel a lucrat împreună şi s-a sfătuit la multe din operele sale – și pentru modul lor de viată în forma cea mai arhaică și mai curată a fost până la urmă izvorul de seve pentru creaţia sa de o forţă copleşitoare.;

1.2.6. Materialul său preferat, lemnul, accentuează volumele şi le dă pregnanţă în spaţiul pe care îl propune substanţa operei, în acelaşi timp valorificând sobrietatea străvechimii: „În sculptura lui Vida, simplificarea, prescurtarea, stilizarea, echivalează cu condensarea de forţă expresivă. Deşi în lemn, statuile lui Vida îndeplinesc condiţiile bolovanului, care prăvălit din munte, ajunge la poale intact… Barda lui Vida degajă formele de viaţă interioară şi de comportament social ale urmaşilor lui Horia. Înţeleşi dinlăuntru, ei ni se revelează ca stăpîniţi de siguranţa plenară a firii şi a clasei care urcă scara istoriei, de solidaritatea cu pămîntul, cu clasa lor şi cu viitorul. Iar fiecare dintre aceste figuri ieşită din barda care modelează trunchiul de copac, vorbeşte totodată despre artist. Totul e aici atît de viguros, de concentrat, de sobru şi, în acelaşi timp, atît de năvalnic şi de pasionat, încît parcă auzim unealta muşcînd din carnea lemnului, parcă auzim zvîcnetul inimii lui Vida care poartă mîna creatoare. (…) Adânc înrădăcinat în pământul din care irumpe şi din care îşi trage tăriile, sigur, calm şi fără ostentaţie, ca toate existenţele simple şi drepte, purtând, sub o tăcere afabilă, colcăirea vieţii, gata sa-şi transfere exploziile şi să le fixeze în forme, Vida aduce, în arta lui, ca şi copacii, mesajul unui eroism simplu şi al unui lirism viril. (…)” [ix] ;

1.3. Că Vida a fost creditat – şi mai este încă – cu statul de:

1.3.1. …unul dintre sculptorii români majori ai secolului al XX-lea: „Vida este sculptorul unui popor, întărit cu credinţa în dreptul de viaşă universală a valorilor autohtone. Cu această înzestrare, opera sa rămâne mărturia acelei acţiuni spirituale ce întruneşte într-o structură unică omul, artistul şi istoria imediată”[x];

1.3.2. …unul dintre cei mai importanţi sculptori români contemporani în lemn, dimpreună cu Apostu, Vlasiu, Maitec etc.: „Mari artişti ca Vida realizează o sinteză personală, interpretând diferite elemente de mit sau relict din ethosul unui popor, reelaborând, reîncarnând şi constituind o mitologie proprie. în opera atât de complexă a lui Vida, ce cuprinde toate genurile sculpturii, găsim categoriile: frumos, hidos, simetric, sobru, hilar, echilibrat şi dezechilibrat, luminos şi sinistru, specifice etnoesteticii române, dar şi a unui univers novator, scormonitor, plin de îndrăzneala de a lucra «în sensul lemnului», de bucuria de a comunica adevărul, operei lui Vida fiindu-i consubstanţială mai curând o mitosofie proprie. (…) Artist exemplar, Vida Gheza, prin valoarea şi originalitatea universului său a contribuit decisiv la definirea artei româneşti din acest secol.”[xi];

1.3.3. … cel mai important sculptor băimărean: de-a lungul ultimelor patru decenii, poziţia lui Vida de lider absolut al artei sculpturii în ansamblul global – deopotrivă istoric şi contemporan, din 1896 la zi – al creaţiei produse în Centrul Artistic Baia Mare a fost circumscrisă şi diseminată public prin trei expoziţii majore realizate la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare: expoziţia permanentă Tradiţie şi continuitate în Centrul Artistic Baia Mare (curator principal Traian Moldovan, asistent curator Tiberiu Alexa: 1984-2005 – cu completări şi modificări substanţiale aduse în 1998 de Mihai Muscă şi Tiberiu Alexa); expoziţia permanentă Centrul Artistic Baia Mare. Repere europene între tradiţii şi inovaţii (curator principal dr. Tiberiu Alexa, curatori asistenţi dr. Ioan A. Negrean şi dr. Dorel Topan: deschisă la 10 iunie 2010), respectiv expoziţia temporară aniversară Centenarul Centrului Artistic Baia Mare 1896-1996 (echipa curatorială: Traian Moldovan, Mihai Muscă, Tiberiu Alexa), manifestare însoţită şi de un masiv album–catalog[xii].

CE MAI OBSERVĂM DESPRE IERARHIA CANONICĂ ÎNSĂŞI ?

Că, în ultimele două decenii, ierarhia canonică însăşi se află într-un discret, dar clar proces de „punere sub asediu” prin:

2.1. ignorare şi/sau marginalizare publică;

2.2. prin absenţa unei scrieri de autoritate canonică (n-a existat niciodată un „tratat al Academiei Române” în domeniul artelor moderne şi contemporane româneşti); [xiii]

2.3. prin contestarea postcomunista a însăşi validităţii „tablei de valori” canonice.

Cel puţin deocamdată, spre deosebire de „câmpul de luptă” al literaturii contemporane, cel al artelor plastice pare să fie contaminat într-o măsură mai mică de visceralităţi atitudinale şi verbale proprii negărilor demolatoare. Cel mai probabil, este doar aparenţa datorată unor varii conjuncturii. Pentru că, atunci când contextul a adus în prim-plan (altminteri de foarte puține ori, din 1990 încoace) propuneri de „revizitare” globală a patrimoniului şi „canonului” artistic contemporan (fie şi între limite secvenţiale, aşa cum şi-a propus monumentala expoziţie de anvergură retrospectivă Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii româneşti 1950-1990 (curator Ruxandra Garofeanu, curatori asociaţi Dan Hăulică şi Paul Gherasim, septembrie-decembrie 2012), contestaţia ultraradicalistă nu a întârziat dinspre o „anume parte” a mediului „taberelor” culturale vocalizând vituperant într-un verbiaj ce merită memorat, măcar şi doar pentru a rămâne atenţi la ce şi în ce fel poate irumpe, mâine–poimâine, de sub spuza acalmiei iluzorii, un „revizionism canonic” de pură expresie… stalinistă (desigur, cu mobiluri niţel răsturnate!):„În locul Arcadiei eroismelor artistice inexistente, expoziţia prezintă bazarul rutinei estetizante, aşa cum a fost el în realitate, aproape o jumătate de secol: precar, culpabil, compromisoriu, pseudoprofesiosist, vetust, alienant, amoral. O cutie neagră plină de culori oarbe la vremuri, la adevăr, la artă chiar; degeaba cauţi în ea pe cineva care să fi luptat cu morile de pumni ale sistemului, precum bătrâna Elisabeta Rizea din Nucşoara. Pretutindeni dai de Baba, Ciucurencu din Pangratti, artişti aserviţi regimului până în cea mai lăuntrică fibră, chiar şi atunci când îl ocoleau. Nimeni n-a luptat cu pensula-n mână, nimeni n-a vârât-o între spiţele secerei şi ciocanului. Toţi şi-au făcut biciclete din cercurile vicioase în care erau închişi şi-au pedalat, buimaci, prin modernisme datate, prin Matisse, Braque, Picasso, ba chiar și prin El Greco, ca şi cum dreptul de a întoarce spatele realităţii ar fi fost o libertate. Cultivarea, cu obstinaţie, a unui defetism elitar, culturalist şi escapist este marea contribuţie la stagnarea morală şi umană a naţiei, pe care au adus-o artiştii. Oroarea stă în artă, dar eroarea în expoziţia care vrea să vândă oroarea ca eroism.”[xiv]

CE OBSERVĂM DESPRE REVERBERAŢIILE IERARHIEI CANONICE ÎN ACTUALITATEA POSTCOMUNISTĂ?

Adaosurile de „plusvaloare” expoziţională şi bibliografică pătrunse pe piaţă, din 1990 încoace, sunt mai degrabă modeste cantitativ, dar substanţiale ca relevanţă şi putere de circulaţie, ele ranforsând, deocamdată, poziţia lui Vida în ierarhia canonică.

3.1. Expoziţiilor băimărene menţionate mai sus li se asociază doar o singură altă manifestare retrospectivă, însă de anvergură şi impact major: expoziţia Arhetipuri sculpturale. Sculptură în lemn, realizată cu piese din colecţiile proprii la Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti (curator Ana Zoe Pop: iulie-octombrie 2012):„ În ciuda mulţimii lucrărilor, iubitorii de sculptură în lemn vor distinge «dintr-o ochire» stilul maeştrilor îndrăgiţi. Vida Geza, de pildă, cu sculpturile lui în forţă şi amprenta aceea aproape carnală întruchipată în lemn, care-i pulverizează limitele proletcultiste ale subiectelor. (…)” [xv];

3.2. Bibliografia de statutare canonică s-a îmbogăţit, semnificativ, cu două dicţionare de importanţă majoră în câmpul istoriografiei româneşti de artă, fapt demn de subliniat îndeosebi în condiţiile în care lexicografia noastră indigenă în domeniu este mai degrabă săracă, deşi ea reprezintă unul dintre instrumentele majore ale legitimării şi legitimităţii canonice. Astfel, în al său Dicţionar de artă modernă şi contemporană, Constantin Prut îi consacră lui Vida un articol concentrat îndeosebi asupra statuarei monumentale de for public: „În Monumentul de la Moisei, aristul atinge acea tensiune unică la care s-a afirmat vocaţia ordinii, a echilibrului psihic şi cosmic, a locului impregnat decisiv de umanitate, din sanctuarele dacice sau din spaţiile de evocare brâncuşiene. (…) Un subtil joc al forţelor centripete aduce aici datele vieţii spirituale, în vreme ce tensiunile centrifugale extind nemăsurat hotărârile acestui loc în care se glorifică eroi maramureşeni (…). Şi în restul operei sale, Vida se preocupă de cercetarea şi aducerea în lumină a mitologiei populare, a unor reprezentări cu rădăcini în practicile magice. O acută stare imaginativă amplifică în modul cel mai deplin operant semnificaţia lucrurilor şi evenimentelor (…).”[xvi];

La rândul său, Dan Grigorescu îl include pe Vida în noua ediţie a Dicţionarului avangardelor semnalându-i mai întâi grafica de „certă orientare expresionistă”, după care îi evaluează comprehensiv parametrii identitari ai creaţiei sculpturale: „(…) a respins deopotrivă facila «recitire» a pitorescului din arta populară şi reducerea forţată la un primitivism, ce reţine doar trăsăturile sumare ale imagisticii arhaicităţii. El a dezvoltat sensurile profunde ale civilizaţiei ţărăneşti – mai ales ale celei din Maramureş – cu care avea afinităţi sufleteşti şi pe care o înţelegea foarte exact. Uneori, personajele sale sunt surprinse în toiul unor dansuri frenetice, parcă ale unor ritualuri primordiale, construcţia compoziţională conţinând un dinamism copleşitor care, însă, echilibrează surprinzător volumele, cu o rigoare netulburată. (…) Opera lui a împrumutat, de aceea, rosturile poetice ale culturii arhaice, pe care omul modern trebuie să ştie cum să le descopere şi să le reinterpreteze în forme limpezi, uşor de citit.”[xvii].

Grigore Arbore: text internet.

3.3. O evaluare retrospectivă, întrucâtva singulară pentru perioada de după 1989, ne vine din partea istoricului de artă român, stabilit de peste două decenii în diaspora italiană, Grigore Arbore, printr-un text redactat, ce-i drept, în contextul împrejurării aniversare din acest an al „Centenarului Vida”: „Intensa umanitate şi excepţionala forţă expresivă a operei sculptorului Gheza Vida (1913-1980) apar într-o lumină nouă din perspectiva pe care o avem aflându-ne la o distanţa de un secol de la naşterea sa (…). Poziţia sculpturii lui Gheza Vida în contextul artei contemporane romaneşti şi internaţionale este şi mai clară după evenimentele traumatice din România ultimelor decenii şi frământările generale din lumea contemporană (…). Rămân în continuare convins de corectitudinea opiniei mele conform căreia calitatea remarcabilă a sculpturii romaneşti din secolul al XX-lea conferă acesteia o poziţie de prestigiu pe plan internaţional, în circuitul de valori culturale pozitive şi înnoitoare ale unei civilizaţii în mişcare. (…) Cele mai interesante realizări ale sculpturii din România din perioada cuprinsă între deceniul al VI-lea şi al IX-lea al secolului trecut stă adeseori sub semnul expresivităţii dramatice (…) ; altele sunt racordate la experienţe stilistice înnoitoare, derivate, în multiple cazuri, şi de studiul şi înţelegerea simbolisticii artei populare. Pe un asemenea fundal stimulator se proiectează opera lui Gheza Vida, o personalitate artistică de prim rang, autor al unei opere purtătoare de tensiuni existenţiale ce sunt ecoul unor tensiuni existenţiale colective, operă ce nu poate fi caracterizată de acele aprecieri critice «notariale» specifice istoriei descriptive a istoriei artei şi criticii de artă şi nici de divagaţii retorice. Opera lui Gheza Vida stimulează consideraţii asupra poziţiei artistului în societate, asupra relaţiei acesteia cu demersul artistic, asupra simbiozei, de loc abstracte, între om şi artist. Prima impresie degajată de opera lui Geza Vida este aceea de sinceritate expresivă. (…)”[xviii].

CE MAI OBSERVĂM DESPRE FIXAREA ŞI DISEMINAREA SEMNIFICAŢIILOR OPEREI LUI VIDA ÎN SFERA ACTUALEI COMUNICĂRI „DEMOTICE”/DE MASĂ – CU PRECĂDERE ÎN/PRIN INSTRUMENTELE ELECTRONICE DE MEDIATIZARE:

4.1. Că reperele majore fixate în ierarhia canonică se regăsesc, în litera şi spiritul lor, printre ideile/valorile majore diseminate către publicul larg. Diverse postări (blog, web etc.) îşi însuşesc şi promovează reperele axiologice fixate prin discursul canonic: se consemnează astfel despre Vida că este „…unul dintre cei mai importanţi sculptori moderni din Romania…”[xix]; se observă cum „Ceea ce impresionează în opera lui Vida Gheza (1913-1980), deschizător de noi drumuri în sculptura românească în lemn este coerenţa, unitatea şi forţa de comunicare a unui univers puternic, încastrat în spiritualitatea satului arhaic, dar şi în cutumele din lumea atât de ciudată a minerilor transilvani. Consubstanţialitatea dintre artă şi mitologie (explicită sau implicită) determină în imaginile realizate cel mai adesea în lemn – dincolo de originalitatea de limbaj, înscrierea lor într-un orizont în care constantele spiritualităţii noastre devin motive sau dominante ale creaţiei. Ca atare inovarea la Vida este una de esenţă, limbajul plastic fiind corolar al acesteia, înglobând însă şi sugestii din plastica europeană a epocii (în special sugestii de tip expresionist)..”[xx];

4.2. Timide, dar salutare tentative de aşezare a creaţiei lui Vida în «context paneuropean» acum, când timpul prezent pare să împingă – până către fetiş – subsumarea, prin adecvare birocratică, la ceea ce ni se spune că ne-ar «cere Europa»: „Sculptori ca (…) au ilustrat, prin atitudine, iconografie şi filosofie implicită, reperele, aspiraţiile şi utopiile unui sistem care avea o enormă nevoie de a se promova doctrinar şi de a se acredita simbolic. Excepţie fac, în acest monoton ansamblu, două personalităţi singulare în felul lor în sculptura romanească: Vida Gheza (1913-1980) … [şi] … Gheorghe Anghel (1904-1966). (…) Statuara românească se înscrie în cea mai elegantă, tipologică şi esenţială „monumentalistică” europeana şi de ce nu universală. (…) totul ni se certifică ca valoare a statuarei româneşti prin opera, probabil, a celui mai prolific maestru al cioplirii lemnului din sculptura românească, onestul Vida Geza, prin remarcabilele sale lucrări monumentale de la Moisei şi Monumentul Victoriei de la Carei”[xxi]

CE NU OBSERVĂM ÎNCĂ DESPRE ARTISTUL VIDA ŞI DESPRE OPERA SA?

5.1. contextualizarea devenirii sale intelectuale şi artistice în relaţii generative cu mediul profesional de formare: Mişcarea artistică băimăreană;

5.2. contextualizarea activităţii, carierei artistice şi a semnificaţiilor operei sale în raport cu ambianţa mediului de proximitate culturală: Centrul Artistic Baia Mare;

5.3. definirea precisă a parametrilor stilisticii operei sale în filiaţia estetică a modélelor „neo-obiectualist” şi expresionist în contextul antiavangardismului proletcultist din deceniu şase – cu toate consecinţele argumentative de rigoare (inclusiv cu nuanţarea particularităţii afirmării – cel puţin „neaşteptate”– a unei stilistici de factură expresionistă în ambianţa „realist socialistă” a anilor 1950, şi – mai presus de toate! – acceptarea şi legitimarea unei asemenea viziuni sub umbrela „polul de putere politică” din acea vreme!);

5.4. descifrarea rolului deţinut de artist – „de-a lungul obsedantului deceniu” şi imediat după –, în conservarea, transformarea şi dezvoltarea structurilor instituţionale şi socio-profesionale proprii comunităţii artistice băimărene;

5.5. descifrarea rolului pe care l-a deţinut în asigurarea factorilor de continuitate şi relansare contemporană a mişcării artistice băimărene şi, pe cale de consecinţă, a Centrului Artistic Baia Mare.

În consecinţă, apreciez conclusiv că, în ciuda fragilităţii instrumentelor de susţinere, promovare şi diseminare „demotică” a «tablei canonice de valori» în domeniul artelor plastice româneşti moderne şi contemporane, la 33 de ani de la trecerea întru istorie, opera lui Gheza Vida şi-a consolidat poziţionarea în elita canonică a culturii noastre artistice.

Pe de altă parte, însă, adecvarea obiectivă a ideaticii semnificaţiilor acestei opere la sensibilităţile şi percepţiile noii societăţi româneşti devine un capitol deschis înspre timpul viitor. Aceasta cu atât mai mult cu cât acele insistent evocate rădăcini generative, fundamental înfipte adânc în solul – cândva încă germinativ – al ethosului civilizaţiei maramureşene a lemnului, vor deveni cât de curând istorie la rândul lor, odată cu dizolvarea accelerată şi definitivă a tradiţiilor şi obiceiurilor arhaice maramureșene, în masa globalizantă a modernizărilor prezidate de lucrarea şi prelucrarea mai marilor şi mai micilor „proiecte europenizatoare”.»

[i] Tiberiu Alexa, „Gheza Vida și Centrul Artistic Baia Mare – observaţii privind o reașezare în context”, în Gheza Vida. Centenar 1913-2013 (editor Marius Porumb), Editura Acadmiei Române – Editura Mega, București – Cluj-Napoca, 2013, pp. 117-126.

[ii] Despre Vida, un pertinent articol postat în media electronică de Grigore Arbore concluzionează astfel: „Centenarul lui Gheza Vida este o bună ocazie pentru a ne cunoaşte mai bine artiştii de seamă, a căror umanitate se recunoaste în opere cu semnificaţii nealterate de timp şi evenimente.”.

[iii] Vezi „Bibliografia. Întocmită în colaborare cu Gheorghe Vida”, în Raoul Şorban, Vida, Editura Meridiane, Bucureşti 1981, p. 83-88.

[iv] Cf. http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/deed.ro, la 6 iunie 2013.

[v] http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheza-Vida, la 23 ianuarie 2013.

[vi] http://www.answers.com/topic/gheza-vida-2, la 23 ianuarie 2013: „Vida made his début in 1937 at the Expozitia artistilor baimareni (exhibition of the artists of Baia Mare), with works carved in wood (…); these were further to inspire him in his researches into the mining communities of Maramures Province and their myths and rites. (…) these were made in a vigorous, almost primitive manner, with expressive chisel marks (…) His next works (…) were larger and more dynamic (…) and were unaffected by the dogmatism of Socialist Realism. (…) In 1970-73 Vida created a number of works, including Rain (…), the Peasants’ Monument (1972) at Mosei, Maramures province, and a series of totem-poles that conveyed his fascination with the cultures of the Pacific Islands and American Indians.”.

[vii] Petre Comarnescu, „Doi artişti cetăţeni: Kazar şi Vida”, în Arta plastică, 1958, nr. 5, mai p. 12, 14.

[viii] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheza_Vida, la 18 ianuarie 2013.

[ix] Eugen Schileru, „Vida Gheza şi Vasile Kazar”, în Contemporanul, 1958, nr. 11, 21 mar. p. 6.

[x] Raoul Şorban, op. cit., p. 82.

[xi] A[lexandra].R[us]., Minerii – Vida Gheza (Muzeu virtual – Galeria Naţională. Muzeul Naţional de Artă Cluj-Napoca), în http://www.pontes.ro/ro/divertisment/muzeu/index.php?id=64, la 13 mai 2013.

[xii] Tiberiu Alexa [coordonator şi editor], Traian Moldovan, Mihai Muscă, Centrul Artistic Baia Mare. 1896–1996/ The Baia Mare Artistic Centre. 1896–1996, Baia Mare, Muzeul Judeţean Maramureş – Inspectoratul pentru Cultură Maramureş, Baia Mare, 1996, ISBN 937–0–00349–0, 449 p.+ CLXI p. il.+ 66 p. planşe color. [volum bilingv în limbile română şi engleză].

[xiii] Publicarea de către Academia Română a tratatului Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (edit. Răzvan Teodorescu și Marius Porumb), vol. I-II, Editura Academiei Române – Editura Mega, București – Cluj-Napoca, 2018, aduce mult așteptatele și cuvenite îndreptări, consfințind de altminteri cea mai consistentă îmbogățire produsă după 1989, în plan istoriografic, a evaluării și clasificării canonice a moștenirii patrimoniale artistice Gheza Vida; vezi mai detaliat în diversele subcapitole/secțiuni din volumul al II-lea, p. 375-376, 461, 463, 469, 491, 531, 568, 578, 643-644.

[xiv] Erwin Kessler, „Harfistul şi torpoarea”, în http://www.revista22.ro/articol-19000_2.html, la 03.01.2013.

[xv] Valentin Iacob, „Expoziţii de excepţie în capitală. – Muzeul Naţional de Artă al României. Întoarcerea maeştrilor”, în http://www.formula-as.ro/2012/1037/planete-culturale-30/expozitii-de-exceptie-in-capitala-15562-print, la 18 decembrie 2012.

[xvi] Constantin Prut, Dicţionar de artă modernă şi contemporană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 517.

[xvii] Dan Grigorescu, Dicţionarul avangardelor. Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2005, p. 701-702.

[xviii] Cf. Grigore Arbore, „Intensa umanitate – Centenar Gheza Vida”, în http://www.amosnews.ro/intensa-umanitate-centenar-gheza-vida-2013-02-27, la 3 martie 2013.

[xix] http://tudorphotoblog.blogspot.ro/2013/03/sculptorul-vida-gheza-centenar-1913-2013.html, la 5 martie 2013

[xx] A[lexandra].R[us]., în loc. cit., la 13 mai 2013.

[xxi] Alin Neacşu, „Sculptura modernă românească – trăsături definitorii”, în http://www.sculptor-neacsu.eu/articol-sculptura/sculptura-moderna-romaneasca—trasaturi-definitorii.html, la 26 septembrie 2011.