În jurul Hidroelectrica se conturează, în aceste zile, o decizie care pare tehnică, dar care, în realitate, are consecințe directe pentru fiecare dintre noi. Se vorbește despre vânzarea unui nou pachet de acțiuni, dar discuția reală nu este dacă se vinde, ci cum se face această vânzare și, mai ales, cui îi este ea adresată.
Hidroelectrica nu este o companie aflată în dificultate, nu este o gaură neagră care trebuie acoperită. Din contră, este una dintre cele mai profitabile companii ale statului român. În 2024, a înregistrat un profit de peste 4 miliarde de lei, iar în 2025, chiar și într-un context mai puțin favorabil, profitul s-a menținut la aproximativ 3,3 miliarde de lei. Din aceste sume, statul român a încasat dividende consistente, în jur de 3,2 miliarde de lei pentru anul 2024 și aproximativ 2,6 miliarde de lei pentru 2025. Cu alte cuvinte, vorbim despre o companie care aduce, an de an, bani siguri la buget.
Și atunci apare întrebarea firească: de ce se vinde? Răspunsul oficial este simplu și, la prima vedere, logic: statul are nevoie de bani rapid. Prin vânzarea unui pachet minoritar, poate încasa, într-un timp foarte scurt, între 5 și 8 miliarde de lei. Este, fără îndoială, o sumă importantă, dar dincolo de această imagine de moment, apare o problemă pe termen lung. Acești bani vin o singură dată, în timp ce dividendele pierdute ar fi venit an de an.
Problema devine și mai serioasă atunci când ne uităm la modul în care ar urma să fie făcută această vânzare. Nu printr-o ofertă publică deschisă tuturor, în care prețul este stabilit prin competiție largă, ci printr-un mecanism numit Accelerated Book Building, pe scurt ABB. Este o metodă folosită în piețele financiare, dar care funcționează diferit față de ceea ce înțelege publicul larg prin „vânzare la bursă”. Este cu totul altceva.
Într-o ofertă publică, oricine poate participa, iar prețul se formează în mod transparent, în funcție de cerere. În cazul ABB, lucrurile se întâmplă altfel. Băncile de investiții implicate în tranzacție contactează direct un număr limitat de investitori mari, precum fonduri de investiții, bănci, administratori de active, cu care negociază rapid vânzarea. Tranzacția se închide într-un timp foarte scurt, iar pentru a fi sigură, de regulă se oferă și un discount față de prețul din piață, în general de 10–15%.
Imaginați-vă așa: Ai o casă care îți aduce chirie în fiecare lună. Chirie bună. Sigură. Dar în loc să o vinzi prin anunț public, la cel mai bun preț și cu mai mulți cumpărători, alegi să o vinzi rapid unui singur om, cu reducere, pentru că ai nevoie urgentă de bani. Exact asta este problema care îi neliniștește pe mulți.
Tradus în termeni simpli, nu mai vorbim despre o piață deschisă în care cumpărătorii concurează între ei, ci despre o vânzare rapidă către un grup restrâns, selectat în prealabil. Nu este o practică ilegală și nici rară în lume, dar ridică o întrebare esențială: cine sunt acești investitori și cum sunt aleși?
Pentru publicul larg, răspunsul rămâne neclar. „Investitori instituționali” este un termen generic. În spatele lui pot fi fonduri mari din Europa de Vest, bănci internaționale, fonduri de pensii, dar și entități controlate indirect de state sau grupuri economice puternice. Nu există, în mod public, o listă clară și nici o dezbatere reală despre cine ar putea ajunge să dețină aceste acțiuni și, implicit, o parte din profiturile viitoare ale companiei. Aici apare, inevitabil, suspiciunea. Și nu este neapărat o acuzație concretă, doar o întrebare legitimă. Atunci când alegi o metodă rapidă și închisă, nu doar vinzi un activ, ci alegi și cine are acces la el. Într-o ofertă publică, accesul este deschis. Într-un ABB, accesul este filtrat și nimeni nu cunoaște criteriile.
În același timp, trebuie spus clar că statul nu vinde o companie în pierdere, ci o sursă constantă de venit. Hidroelectrica este una dintre puținele entități care aduc miliarde la buget fără efort suplimentar din partea contribuabililor. Renunțarea la cele 20 de procente din această companie înseamnă, inevitabil, renunțarea la o parte din aceste venituri viitoare. Se creează astfel o tensiune simplă, dar importantă: bani mai puțini, dar constanți în fiecare an, sau o sumă mare, obținută imediat. Este o alegere economică, dar și una de viziune. Alegem stabilitatea pe termen lung sau rezolvarea rapidă a unor probleme imediate?
Poate cea mai mare problemă nu este însă decizia în sine, ci lipsa unei explicații clare pentru public. Românii aud că „se vinde un pachet”, dar nu li se explică ce înseamnă asta în termeni concreți: câți bani se pierd anual, cine cumpără, la ce preț și de ce nu se folosește o metodă deschisă. În lipsa acestor răspunsuri, rămâne senzația că o decizie importantă este luată rapid, tehnic, într-un cerc restrâns, în timp ce efectele ei se vor resimți pe termen lung, la nivelul întregii societăți.
Pentru că, în final, nu vorbim doar despre acțiuni și tranzacții financiare. Vorbim despre o companie care produce energie, bani și stabilitate. Iar întrebarea care rămâne este una simplă și legitimă: cine va beneficia, peste ani, de ceea ce astăzi aparține statului român, poporului român?
Sursa FOTO: Facebook/Hidroelectrica
Vasile Petrovan
