Editorialul de sâmbătă: Artiștii Centrului «Artistic Baia Mare»

CELEBRITĂȚI (III):

Traian BILȚIU DĂNCUȘ (II): ÎN CĂUTAREA IDENTITĂȚII ESTETICE

* n. 29.11.1899, Ieud (jud. Maramureş)-† 1975, Bucureşti

PERECHE MARAMUREȘEANĂ, 1938, Sighetu Marmației, ulei pe pânză, 95 x 115,6 cm. semnat şi datat dreapta sus cu brun: „Tr Biltiu – Dăncus [/] [1]933”; pictură băimăreană interbelică, inv. nr. 522; proveniența: achiziție a muzeului în 13 aprilie 1970 din colecția artistului aflat, atunci, la București.
POPAS ÎN COLȚ PRIMITOR, 1940, Sighetu Marmației, ulei pe pânză, 89,5 x 65,3 cm. semnat şi datat dreapta jos cu brun: „Tr Biltiu – Dăncus [/][19]33”; pictură băimăreană interbelică, inv. nr. 523; proveniența: achiziție a muzeului în 13 aprilie 1970 din colecția artistului aflat, atunci, la București.

Menționasem în prima parte a prezentării «celebrității» maramureșeanului Traian BILȚIU DĂNCUȘ că, „(…) excepție de la regula autoasumată, în acest episod al VIII-lea (dezvoltat în două părți), al ciclului nostru serial LUCRAREA ZILEI, prezentăm nu o lucrare ci un pachet de 3 lucrări care, prin „accident” al procesului tezaurizării muzeale, au „împărtășit” destinul comun al intrării simultane în colecțiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»: au fost achiziționate simultan, direct din colecțiile artistului printr-un contract de achiziție din 13 aprilie 1970, derulat prin autoritățile administrative de atunci ale Comitetului Județean Maramureș pentru Cultură și Artă, fiind transferate Secției Artă a Muzeului Județean Maramureș, prin Dispoziția nr. 1/13 aprilie 1970. Aranjamentul achizițional s-a petrecut în urma găzduirii de către instituția muzeală băimăreană, în 1969, a marii expoziții retrospective «Traian Bilțiu Dăncuș» prezentată inițial la București, acolo unde artistul își stabilise reședința dimpreună cu familia, odată cu refugiul său în urma ocupării Ardealului de Nord de către Ungaria horthystă prin efectele arbitrajul celui de al doilea Diktat de la Viena (1940). Toate cele trei capodopere ale picturii dăncușiene au fost prezentate atunci publicului băimărean. (…)”

Așa cum s-a constituit ea, astăzi, în conștiința publică largă și, respectiv, în cunoașterea și în conștiința profesională de specialitate – din mediile criticii și istoriografiei românești de artă – celebritatea publică a operei și personalității lui Traian BILȚIU DĂNCUȘ se sprijină pe doi principali vectori de modelare și promovare a opiniilor / perspectivelor argumentative.

Pe de o parte stă percepția de «rapsod» etnografic al spațiului de proveniență la care am referit în episodul precedent. Aceasta pare să „vorbească” mai degrabă despre preferința electivă a «perceptorilor/receptorilor», decât despre autentica înfățișare stilistică a operei artistului. Iubitorii de Maramureș se simt îndreptătiți să aducă în prim plan narativul iconologic și simbolistic al „lumii țărănești” pictate de Traian Bilțiu Dăncuș (oameni; locuri și peisaje; obiecte și „artefacte” percepute – din perspectivă contemporană – ca identități corporale ale istoricității inventarului etnografic).

Dacă ar fi să căutăm rădăcinile acestei receptări/perceperi – pănă la urmă limitativă, unilaterală și chiar marginalizantă ! – ar trebui să coborâm în contextualitatea anilor 1950-1960 al refugiului său bucureștean: atunci, sub presiunea maximă a factorului politic și guvernamental comunist, și în conjuncție cu restricționările impuse de «dictatul» proletcultist al exijărilor realist socialiste, mai întâi artistul a fost supus unui abuziv proces de așa-zisă «reeducare profesională socialistă» (1948-1951), iar mai apoi, afilierile sale avangardiste interbelice au trebuit să fie „trecute în adormire”; salvarea creației lui Traian Bilțiu Dăncuș de la completa anihilare culturală–artistică publică a putut fi întreținută/realizată doar prin invocarea/evocarea identitarismului etnocultural al Maramureșului originar. Pare să fi fost o operațiune de contracarare a reziduurilor «luptelor de clasă» staliniste, un efort simbolic de albire a impurităților «dosarului de cadre» prin introducerea filei cu atestarea «originii sociale sănătoase» a artistului, ceea ce, atingând coarda sensibilă a patriotismului național în perioada temporarului «dezgheț ideologic» și de „rebeliune” politică antimoscovită a regimului politic de la București în anii de sfârșit al deceniului 1960, deschiseseră calea recuperării culturale a creației lui Traian Bilțiu Dăncuș la ceasul împlinirii aniversare a celor șapte decenii de viață. Așadar, avem de înțeles (și, până la urmă, de acceptat !) că acesta a fost prețul care a trebuit să fie „plătit” – în conjunctura acelor ani – pentru a-l readuce, pe pictorul maramureșean și creația sa, în prim-planul scenei artistice românești.

Complicațiile aveau să se ițească după estomparea și, în cele din urmă, după dispariția conjuncturii politico–ideologice, adică mai încoace, spre vremile noastre în care perceperea operei lui Traian Bilțiu Dăncuș ca «rapsod» etnografic avea să fie „conservată” fără necesara revizuire/actualizare cultural–artistică, fiind investită și cu puterea normării/caracterizării estetice. Ceea ce, de acum încolo, nu mai este acceptabil, câtă vreme obliterează corectitudinea (deopotrivă științifică și artistică) a identității celui de al doilea vector – cel estetic – de modelare și promovare a perspectivelor argumentative privind opera picturală produsă de Traian Bilțiu Dăncuș, și care are în prim-planul ei creația de maturitate și de maximă individualizare stilistică atinsă prin operele din anii „deceniului 1930” – picturi realizate într-o „haină stilistică” care s-a constituit într-o varietate «românească», adaptată și personalizată, a modélelor estetice europene ale noului obiectivism și realismului magic – în linia picturii germanului Alexander Kanoldt.

Se cuvine să menționăm aici că Traian Bilțiu Dăncuș nu a fost singurul creator din piața artistică românească a anilor 1930, care au manifestat interes pentru «adaptarea/particularizarea românească» a acestor matrici estetice europene de origine germanică; în această tentativă efemeră – dar nu puțin și interesant productivă în spațiul artistic românesc, astăzi prea puțin cunoscută, din păcate – de cercetare plastică de cea mai pură și „savantă” substanță culturală citadină, îi regăsim (ce-i drept, pentru perioade scurte), pe Alexandru Phoebus, Paul Miracovici, Tache Papatriandafil, Cicerone Popescu, etc.

Nu este lipsit de interes să semnalăm că, cu unii dintre aceștia, Traian Bilțiu Dăncuș s-a „întâlnit” nu doar pe simeze expoziționale bucureștene, ci și în câteva dintre coloniile temporare studențești organizate la Baia Mare în anii interbelici !

(va urma)