„Nu mai am răbdare cu copilul meu”. Ce se ascunde în spatele nervilor? Există zile în care ai vrea să te oprești, să fugi din casă, să taci, să uiți că trebuie să gătești, să îmbraci, să încurajezi, să răspunzi, să fii model, să educi. Și exact în acea zi, copilul tău plânge pentru că nu are tricoul preferat, îți răspunde obraznic, își varsă supărarea pe tine și nu ascultă nimic din ce-i spui. Și atunci simți cum îți pierzi răbdarea.
Rostești cuvinte pe care nu le vrei, îți crește tonul, simți vinovăția chiar în timp ce reacționezi. Adevărul e că, de cele mai multe ori, „nu mai am răbdare” nu înseamnă „nu mai suport copilul meu”. Înseamnă „nu mă mai suport pe mine în această stare”. De ce ni se termină răbdarea? Ei bine, răbdarea e un rezervor interior. Nu e despre cât de mult iubești, ci despre cât de mult reziști fără să te regăsești.
Ni se termină răbdarea când… suntem obosiți emoțional și nu avem spațiu interior pentru altcineva, trăim în modul „automat”, bifăm sarcini, uitând să simțim, confundăm educația cu controlul, și copilul cu un proiect personal. Mulți părinți simt că trebuie să intervină, să repare, să învețe, să corecteze. Dar copiii nu caută mereu asta. Uneori, caută doar un martor care să nu fugă din cameră. Care să nu-i respingă starea. Copiii nu cer perfecțiune. Cer prezență. A fi prezent nu înseamnă doar a fi acasă. Înseamnă a fi disponibil emoțional. A pune telefonul jos, a nu-l întrerupe, a-l privi ca pe un univers care are sens, chiar dacă nu-l înțelegi pe moment.
De destule ori, copilul tău nu are nevoie de o soluție, ci de cineva care să-i spună: „Văd că ești trist.” „Observ că ești agitat acum.” „Pari copleșit. Vrei să-mi spui ce simți?” E greu, știu. Pentru că și noi vrem să fim auziți, înțeleși, validați. Dar dacă nu reușim să ne conținem pe noi înșine, e nedrept să le cerem copiilor să o facă în locul nostru. „Nu mă mai recunosc ca părinte…” Poate ți s-a întâmplat să spui: „Am devenit un părinte pe care nu mi-l imaginam niciodată.” Ai ajuns să ridici vocea, să ameninți, să închizi ușa la cameră… și apoi să plângi singur.
Nu înseamnă că nu-ți iubești copilul, e posibil să te fi pierdut pe tine. Dar exact în acel moment, ai șansa reconectării. Pentru că relația nu se rupe dintr-un strigăt. Se rupe din absență, din reacții pe care nu le reparăm. Răbdarea se cultivă. Cum înveți să fii prezent? Începând cu tine! Poate ar fi să te întrebi: Ce simt acum? Ce îmi lipsește cu adevărat? Nu te forța să răspunzi imediat copilului. Uneori, o pauză de respirație e mai educativă decât o replică grăbită. Când simți că urmează să răbufnești, spune: „Am nevoie de un minut să mă liniștesc. Revin la tine”. Răbdarea nu e calm impus. E prezență asumată. Și niciun copil nu are nevoie de un părinte perfect. Dar are nevoie de un adult care știe să se întoarcă la el și să spună: „Îmi pare rău. M-am pierdut puțin. Îți mulțumesc că m-ai așteptat”.
Copiii ne învață să fim oameni, nu doar părinți. În fiecare zi în care simți că nu mai ai răbdare, amintește-ți, nu e vina copilului. Și nu ești un părinte rău. Ești un om care are nevoie de pauză, blândețe și reconectare. Când copilul nu se poate calma, nu are nevoie de cineva care să-l liniștească. Are nevoie de cineva care să nu se piardă odată cu el.
Psiholog Psihoterapeut CECILIA ARDUSĂTAN
Colaboratoarea noastră este activă permanent pe rețelele de socializare: Facebook (este pe contul personal: Cabinet individual de psihologie clinică şi psihoterapie Ardusătan Cecilia), Instagram (ardus.cecilia), TikTok (Ardus Cecilia), Youtube (Mind Fitness with Cecilia). Dați like, share, subscribe!
*Notă – rubrica este una săptămânală, așadar vă rugăm să ne semnalați care ar fi temele pe care le-ați dori abordate!
Citește și
Psiholog psihoterapeut Cecilia Ardusătan: „Copilul tău interior nu e în trecut. E în reacțiile tale de azi”
